In 2009 m-am inscris la Maratonul Bucurestiului. Fara antrenament si cu o forma fizica mai mult venita pe cale ereditara decat prin ore de sport in ultimii ani. Dar m-am inscris si l-am terminat. Cum l-am terminat e o alta poveste. Dupa 20 de kilometri m-au napadit carceii si dintr-un pluton relativ fruntas am ajuns sa fiu depasit de toti concurentii.  Mi-am invatat o lectie pe care o stie si Grivei.  Degeaba ai plamani si vointa. Corpul are niste limite pe care nu le poti deplasa dupa cum iti place.

 

Anul asta mi-am spus ca o sa razbun carceii si o sa alerg la transmaraton. In proba de ultramaraton. Adica 70 de km. Costi mi-a spus ca ma arunc cam aiurea si ca nu o sa reusesc dar in acelasi timp mi-a rezolvat un loc in proba regina. Limita de timp de noua ore este una care iti ofera sansa sa te opresti, sa mai mergi si la pas si tot sa te incadrezi in timp. Au fost doar zece locuri pentru ultramaraton iar unul din ele mi-a fost dat mie.

 

Dar la altitudine, si cu alimentatia mea precara in calciu, riscul sa nu termin e foarte mare. Din cauza picioarelor si a incheieturilor care nu sunt obisnuite sa sustina atat de mult un efort constant. E adevarat ca cele cateva  sesiuni de running pe care le-am facut in ultima vreme mi-au aratat ca sunt in parametri. Ca dupa 4-5 kilometri intru intr-un ritm de 5 min /km pe care il pot tine mult si bine. Dar nu stiu cum ar fi fost in urcare si in coborare la peste 1000 metri altitudine. Aici insa, la ses, totul este ok.

 

Si daca ar fi sa abandonez  si sa vin cu coada intre picioare inapoi de pe Transfagarasan ce ar fi asa de grav? As trai un esec din care sa invat mai multe decat din zece victorii. Si pana la urma am incercat, nu-i asa? E o atitudine mai barbateasca decat oricare alta. Sa incerci stiind ca cele mai mari sanse sunt sa nu reusesti.

 

Dar eu nu o sa ma pot mandri cu niciuna din ele. Nici cu victoria de a fi printre cei zece sportivi care au alergat ultramaratonul pe Transfagarasan nici cu esecul de a renunta inainte de finis dar cu sufletul impacat ca am incercat. Cel mai rau imi pare pentru emotiile acelea dinaintea startului. Cand iti bubuie inima si stii ca nimeni si nimic nu sta in fata performantei tale doar tu. Si oricare ar fi rezultatul esti doar tu responsabil pentru el. Nu masina, nu gumele, nu banii. Doar tu, cu conformatia pe care ti-au dat-o parintii, cu slefuirea muschilor pe care ai facut-o tu, cu vointa ta, cu pregatirea ta, cu ritmul tau. E altfel decat in motorsport dar chiar daca nu ma mandresc cu decizia luata am ales statul pe scaun. Intr-o masina de curse…

 

… pentru ca ultramaratonul e in acelasi timp cu Raliul Tara Barsei. L-am intrebat pe Costi daca mergem si el a spus ca da. Nu foarte convins dar a spus da. Asta inseamna ca trebuie sa renunt sa alerg pe cel mai frumos drum din lume si sa astept sa citesc notitele celui mai bun pilot caruia i-am citit vreodata o dictare.