La Brasov am dat cu masina in parapet. Eram pe Poiana in urcare, PS4, si tocmai ce ratasem startul. Chiar daca cele cateva secunde pierdute nu erau decisive, ne-am aruncat din ce in ce mai tare pe viraje. Zapada era tot mai multa dar noi am ignorat-o complet. Parca nu o vedeam. Mie mi se parea ca se poate merge si mai tare si ziceam intr-una “Da-i, da-i, da-i!”. Pe o franare nu s-a mai oprit si jbeng! Cu suspensia rupta pe stanga spate si roata blocata am tarat masina pana in sosire unde ne-am oprit. Directia pe fata era si ea stricata si evaluarea ochio-metrica ne spunea ca nu aveam piese sa o reparam nici daca ajungem in parcul de service. Stop joc, asadar. De pe locul II la clasa 11 si de pe IV la 2WD.
Al patrulea abandon consecutiv. De fiecare data de pe podiumuri confortabile. Brasovul ar fi putut fi revenirea, ar fi putut fi … rampa. Dar am platit lipsa de responsabilitate fata de o echipa. Sau fata de un plan la final de sezon. In plus, serviciul lui Costi il hartuia, raceala ii slabea atentia, planurile pentru o emisiune TV ii consumau din energie si cel mai rau dintre toate, sufletul ii era in alta parte. De cealalta parte eram eu. Mult mai linistit insa cu o singura dorinta. Sa mergem tare, sa ne luptam la 2WD.
Aveam experienta in care spuneam ca o moara stricata sa mergem incet si vorbeam singur asa ca de data asta am mers eu chitit sa riscam. Daca ne iese bine, daca nu, asta e. Dar Costi a pilotat ca de obicei. Rapid dar in limitele in care se simte el in siguranta. Eu eram putin dezamagit. Simteam ca merge mai tare. Mai lung. Dupa primele trei probe eram ok. Pierdeam o secunda pe km fata de Raspopa insa mergeam mai tare ca Sebi Barbu.
Inainte de “Poiana” eram stresati in masina. Geamul se aburea, nu reuseam sa pornim camera onboard, rampa de lumini si ventilatorul luau prea mult din putere iar noi eram pregatiti pentru o urcare de coasta. Afara ningea si parca urma sa batem Pikes Peak. Am pornit, am balbait-o la start si a inceput urcarea. In loc sa imi fac jobul, sa ii atrag atentia ca e zapada, eu ii tot ziceam “sa-i dea”. Stiu ca viteza si-o alege el. E in lumea lui cand piloteaza si aude foarte slab daca spun altceva decat dictarea. Dar eu sunt sigur ca ar fi trebuit sa ii spun sa o lase mai incet si as fi putut preveni accidentul.
Baiul e altul. La fel de sigur sunt ca am fi iesit afara pe Babarunca. Ar fi fost dupa o zi excelenta pentru noi iar startul pe Babarunca era prea devreme ca sa spunem ca stam potoliti, la conservarea rezultatului. Sa stam linistiti pentru ce? Ori aratam ce putem si facem un rezultat sa caste toti gura, ori plecam mai devreme acasa. Evident, sambata la amiaza eram in Bucuresti. Daca am fi fost maturi si profesionisti am fi terminat raliul. Si l-am fi terminat pe prima pozitie la clasa 11. Pentru ca Danny a avut probleme. Dar cu toate ca viteza e acolo, puterea e acolo, chiar si strategia e acolo, mintea nu ne-a fost la cursa. A fost in toate partile si nu ne-am putut desprinde nici macar o secunda sa vedem lucrurile cu obiectivitate. Amandoi.
Din afara, se vede un echipaj de hobby. Din masina se vede potentialul unor rezultate mari. In sufletul meu e o batalie. Pe de o parte e ciuda ca ne tot pierdem avantul si ca nu ne hotaram pe o strategie. Pe de alta parte avem un “click”, un “feng-shui” al nostru. Din pacate nu mai reusim sa ajungem la finalul curselor. Dar probabil ca e mai bine asa. Mai bine fericit mai tarziu decat arogant prea devreme! E mai bine sa stii ca ai fi putut fi sus dar ai gresit decat sa ajungi prea repede in varf. Da valoare mai mare rezultatelor. Iar urmatorul podium de la raliu, indiferent cand se va intampla, va fi ceva extraordinar. Si va fi, sunt sigur!