Impreuna cu Costi, nu am mai terminat un raliu de la etapa de la Bacau. Si acela pe ultimul loc dupa ce am plantat masina vreo 20 de minute pe un mal de pamant. Dupa jumatate de an am facut uitate toate greselile si ghinioanele de anul trecut si ne-am inscris la raliul zapezii. Un fel de playstation cu optiunea de damage activata.

 

 

Gume cu cuie aveam, Loganul era reparat, echipajul optimist. Sa-i dam drumul. Stanga patru, saptezeci, atentie dreapta doi plus, urcare, bla bla, poc planetara. No futu-i! Nu asa! Mai bine in pom sau in vale, sau pe plafon. Oricum dar nu asa. Macar o bucla sa terminam, sau o proba. Lui Costi ii venea sa planga de suparare, eu vroiam doar sa tac si sa nu ma gandesc la nimic. Am fi vrut sa vedem unde suntem, ne bat Loganurile, nu ne bat, ne da Tincescu doua secunde pe kilometru, nu ne da? Nu ne gandeam la finalul raliului. Poate ca a fost o greseala. Ca nu am vizualizat sosirea cursei. Poate a fost o greseala ca nu am stabilit daca vrem sa terminam raliul, daca vrem sa vedem cat tare putem sa mergem sau doar ne distram. Pur si simplu am luat startul. Un start blanc.  

 

De pe margine am privit pe cei din urma noastra cu o oarecare dezamagire fata de ce credeam noi ca este o abordare de concurs. Dupa ce au trecut toti am lasat masina sa curga la vale inspre start. Drumul era deschis. Am reparat planetara, am primit aprobarea sa continuam in afara concursului ( un fel de super-rally personalizat pentru nevoile echipajului 15 ) si i-am dat drumul. Cu iesire din service la exact 13.00.  

 

Costi zicea ca nu mai avem ce sa facem.  Nu putem forta sa rupem inca o planetara asa ca nu o sa mergem tare. Eu eram de alta parere bineinteles. Nici el nu prea cred ca era de acord cu ce zicea. Asa ca am pornit precaut dar am ridicat repede ritmul.  Am mers tare dar pe ace am lasat-o moale iar cand am ajuns la finalul probei eram fericiti.  Ciudat cum un echipaj foarte arogant in asteptarile fata de rezultatele unei curse la care participa se poate bucura doar pentru ca a terminat o proba.

 

 

 

E o lectie de viata. Asa cum motorsportul stie sa iti predea cu mare pedagogie lectii. Majoritatea concurentilor se bateau pentru un podium, pentru un final macar de cursa. Noi, abandonati de pe prima proba,  am reusit cumva sa fim deja castigati dupa PS 3. Timpul a fost chiar bunicel. Al doilea Logan, ca timp, si pe 25 la general. 

 

A urmat o intrerupere de aproape jumatate de ora pe care am petrecut-o in start si dupa aceea doua iesiri in decor. Una in care am fost trasi de alta masina de concurs de pe un banc de zapada si a doua, cu impresie artistica adica cu rostogolire. Primul meu gand cand am ajuns cu capul in jos a fost “Bai, dar ce bine te tin centurile astea! De ce nu am pus camera onboard?”. Am terminat si proba lunga cu parbrizul spart, fara comunicatie ( dar cu dictare ), si culmea, nu am fost ultimii. Asta dupa ce am invartit pe drum masina de cateva ori pana sa o putem pune pe roti.

 

Pe drumul catre parcul de service, Costi manca un sandwich, eu o banana si un snickers. Geamul meu era blocat pe jumatate deschis. Rulam cu 40 la ora pe gumele cu cuie. Ne gandeam daca ne lasa sa continuam cu masina in acele conditii. La un moment dat Costi imi spune “Asta, aici, e un moment bun al nostru.”

 

Cum am ajuns sa fim suparati dupa ce am abandonat fara sa avem mare vina dar sa fim bucurosi dupa ce am lovit de doua ori masina din vina noastra… nu stiu! E un artificiu la care probabil recurge sufletul in situatii ca astea. Profesionist ar fi sa stam zilele astea sa analizam ce si cum s-a intamplat. Dar eu nu cred prea mult in analize. Ceea ce cred este ca domnu’ Stratnic trebuie sa ia o hotarare foarte importanta in viitorul apropiat. Daca vrea sa faca sportul asta in mod profesionist sau doar la nivel de hobby.  Ma enerveaza foarte tare ca nu eu am fost cel care i-a spus asta dar ma consolez cu gandul ca sunt singurul care stie cu adevarat cum piloteaza.  

 

Acum, sa stam sa ne gandim putin la acel “moment” bun si sa ne imaginam cam cate momente din acestea a avut echipajul Marisca /Itu. …Aham? …Mai pune. Se zice ca ei fac parte din categoria celor care nu se vor retrage niciodata. Si ca le iau oxigenul celor tineri. Eu cred ca in locul lor oricine ar tine cu dintii sa continue sa se dea. Si nu doar sa se bata la victorie. Ci ca sa nu scape sansa unor astfel de momente. Ca ele sunt in drum spre podium sau spre platforma de tractare e o diferenta care, vazuta cu putina detasare, nu conteaza. Nu-i asa, Norris?