Cursa de anduranta

Unul din cei trei “best friend” ai mei traieste in Elvetia. Dupa ce a terminat Politehnica la Timisoara a vrut sa faca un master.Tot la Timisoara. Nu l-au acceptat. A fost insa invitat in Elvetia sa-si faca acolo doctoratul. Interesant, nu? Ai nostri nu l-au considerat vrednic de un master in schimb a fost dorit la Universitatea din Berna pentru un doctorat. Acum e consultant in niste domenii pe care nu prea le inteleg.  Sustine conferinte, antreneaza creiere, isi creste copilul, isi iubeste sotia.

 

Cand eram in liceu, m-a intrebat ce vreau sa fac in viata? Si inainte sa dau piept cu ea, ce facultate as vrea sa fac? Nu stiam nimic pe vremea aceea.  El stia. Vroia la Politehnica, vroia informatica. Eu in schimb, eram pierdut. Eram la o clasa de informatica, faceam atletism, luam ore de pian si vroiam sa dau la Filosofie. A urmat Facultatea de Psihologie desi am dat de doua ori la Filosofie. Am facut o formare in Psihoterapie dar am inceput sa vand masini dupa ce am terminat facultatea. La un dealer SEAT, unii stiti povestea de dupa.  

 

Prietenul meu a stiut dintotdeauna ce vrea sa faca. A vrut sa inteleaga sisteme, orice sistem, sa teoretizeze si sa puna in practica ce a invatat. Nu neaparat in ordinea asta. Si a ajuns departe. In comparatie cu el, eu nu am ajuns nicaieri. Si era clar de pe vremea aceea. El era focusat, eu eram imprastiat. El invata pentru facultate, eu ma dadeam cu masinile noaptea. El initia grupuri de studenti intr-o materie pe care a inventat-o chiar el, eu ma uitam la filme. El a inceput sa lucreze, eu pierdeam vremea prin tara si prin Europa.

 

Si pentru toate astea l-am invidiat. Il vedeam atat de impacat cu ce vrea si ma gandeam ce simplu trebuie sa ii fie! Sa stii ce vrei! Tot ce acumulezi te duce in directia buna. Nu te pierzi pe drumuri secundare ci mergi doar inainte. Si cel mai important: ai luat startul la o varsta la care asimilezi ca un burete tot ce iti iese in cale!

long-distance-runner

Pe cand el isi sustinea doctoratul, eu nu faceam bine distinctia intre raliu si coasta. Si uite, acum aproape tot ce ma reprezinta are legatura cu cursele de masini. Daca ar fi o intrecere de alergare de 5000m intre mine si Doru ( elvetianul nostru ) cred ca el ar avea un avans de vreo opt tururi. Norocul meu este ca nu suntem intr-o competitie cu celalalt. Ci doar intr-o cursa de anduranta cu sine. Toti cei ce ajung la final primesc cate o medalie. Dar ca sa ajungi la final trebuie sa faci ceva, sa-ti lasi amprenta cumva. Sa te ridici cu un cap peste medie. Orice, si iti vei primi medalia. Eterna mea problema a fost sa iau startul. Am fost mereu incremenit in fata posibilitatilor si nu am avut curajul sa renunt la niciuna. Totusi, timpul a avut grija sa ma aduca intr-un loc in care sa fiu multumit cu drumul ales. Chiar daca nu am pornit pe el cu gandul ca o sa ajung departe.    

 

Ma gandesc acum la Doru pentru ca e prima oara in viata cand stiu ce voi face in urmatorul an. Stiu sigur.  O sa merg la toate etapele de coasta. Pentru ca vreau sa duc la final cinci ani plini. Da, asta o sa fac! Vreau sa ajung la 70 de curse consecutive. Si daca se poate, sa ajung la finis la toate. Niciodata nu m-am simtit mai impacat cu ce am de facut.  Mi-ar placea sa ma lupt pentru rezultate, sa-mi bat timpii din ceilalti ani, poate sa am o masina noua de concurs. Dar daca nu o sa pot, nu e nicio problema. Singurul rezultat sportiv pe care ti-l poti impune e sa iei startul la toate etapele. Si eu asta mi-am propus. Si o sa-mi duc la bun sfarsit planul pentru ca l-am mai avut si l-am dus de trei ori in situatii mai grele ca acum.  Si de fiecare data cand mai reuseam un an de coasta ma gandeam la prietenul meu. Ma gandeam ca probabil asa s-a simtit si el cand trecea cate un hop in cariera lui. Acea satisfactie ca ai construit ceva ce nu mai poate sa iti fie luat.     

 

Din pacate, Doru e departe. Din toate punctele de vedere. Prieteniile din liceu insa nu se sting. Si chiar daca nu ne-am vazut de cativa ani, abia astept sa stam fata in fata. Sa ma intrebe “ Andrei, cum iti merge?”. Si eu sa-i spun “ E bine, Doru, sunt multumit!”. Si dupa aceea vom vorbi de familie, subiect cu care sunt prins in offside pentru moment. Desi un tata care a participat la toate cele 70 de curse de coasta din 2009 pana in 2013, nu suna deloc rau, nu-i asa?       

6 thoughts on “Cursa de anduranta”

  1. Andrei, tot respectul pentru prietenul tau Doru care a stiut ce vrea si a avut sansa sa i se ofere sa i se aprecieze pasiunea lui. El a facut ce a facut dintr-o pasiune. Nu poti sa-mi spui ca ii placea poezia si a facut politehnica din necesitate. Tu ai o pasiune care nu este prea bine cotata. Pasiunea lui produce, a ta consuma. Pragmatic vorbind, el e pe plus tu esti pe minus. Dar tu, ca si el, v-ati urmat pasiunile. Si tu, ca si el, va puteti considera fericiti ca v-ati putut urma pasiunile. Multi insa n-au reusit sa faca asta. Vorbeam la o reuniune de liceu cu fostii colegi. Actuali tatici etc. Am ramas surprins sa-i vad cum ma priveau la momentul respectiv (eram la Quattroruote, neinsurat, fara obligatii si-mi traiam din plin pasiunile) si-mi spuneau: Esti cel mai tare din grup! Iti traiesti pasiunea. Ce-i drept, pe undeva oftam ca nu am o familie dar nu puteam sa nu le dau dreptate: imi traiam din plin pasiunea si eram mult mai fericit decat erau ei cu joburile lor si cu viata lor anosta munca-acasa si un week-end la parintii unuia dintre ei.

    1. Multumesc pt raspuns, Tudor. Undeva intre pasiunea care iti lasa putina energie pentru altceva si o familie, cu un job anost probabil ca e calea. Sau cele doua nu pot fi simultane? S-ar putea sa gresim cand ne imaginam ca ele incearca sa se excluda. Sau ca jobul nu poate sa fie pasional. De ce naiba nu ne place badmintonu?:)

  2. Dragii mei copii Andrei si Doru -fiecare are drumul lui in viata si fiecare crede ca celalat e mai fericit,e mai,mai….dar soarta
    nu intotdeauna e in miinile noastre.Draga Doru(Tudor-soldatul Adrian) multa sanatate!.Andrei toate cele bune!

Comments are closed.