Am stiut dintotdeauna ca o sa fac facultatea la Timisoara. Chiar daca as fi putut ramane acasa, la Oradea, mergeam inca din liceu sa iau ore private de filosofie la Timisoara. Pana la urma am ajuns la Psihologie si am invatat mai mult despre masini decat despre psihologie. Dar asta stim cu totii. Ca in studentie faci toate tampeniile dar scoala mai putin.
Pentru ca Timisoara o asociam cu vacantele, cu matusi care imi faceau toate poftele, cu un verisori care ascultau Fleetwood Mac si Santana, studentia a facut din Timisoara un oras si mai frumos. In timp, am tot revenit in orasul de pe Bega. Ba sa lucrez la dealerul SEAT de acolo, ba sa-mi ling ranile somajului si a unui sezon de coasta crancen, sponsorizat de maica-mea si matusa-mea.
Anul trecut, la Timisoara, am luat primul si ultimul podium la un raliu. Orasul isi adauga la sirul amintirilor frumoase inca una. In locul unde visam sa ajung la startul unei coaste, primeam o cupa la o etapa din CNR. Viata avea sens. Cursurile la care am chiulit, relatiile terminate, carierele incepute si neimplinite, sincopele, greselile, toate faceau parte dintr-un drum care prindea consistenta. In orasul in care cu 12 ani in urma ma perpeleam de frica unui viitor in care nu o sa reusesc sa fac nimic remarcabil, ma vedeam dintr-o data implinit. Ma simteam ca in filmele acelea in care un tanar rebel revine dupa niste ani, acasa. Avocat, in costum, cu o masina scumpa, sigur pe el, scolit, realizat.
Anul acesta nu mergem la Timisoara. Nu ne vom lupta pe probe. Nu o sa ma plimb noaptea prin Timisoara sa-mi spun “ Sunt sportiv de performanta. Fac parte dintr-un echipaj care concureaza la raliu. Sunt cel pe care in studentie il vedeam imposibil de egalat.” Si cu toate astea nu sunt trist. Se apropie campionatul de coasta si probabil sufletul s-a reorientat deja. Iar planurile pentru anul viitor care imi tin sperantele sus au si ele rolul lor terapeutic. Zilele raliului de anul trecut sunt insa foarte vii in mine. La fel ca o gramada de colturi din Orasul Rozelor. Si asta e o capacitate extraordinara. Sa tii viu un moment care se tot indeparteaza in trecut. Sa-l retraiesti constant dar nu obsedant.
In weekend, altii se vor bate pe probe iar eu o sa fiu in Bucuresti. O sa ma vad cu un prieten bun sa ne uitam la un film cu Sylvester Stallone si o sa merg duminica la teatru. La o piesa cu Victor Rebenciuc. Acelasi Stallone, acelasi Rebenciuc pe care ii savuram si in tinerete. Adica o sa-mi hranesc si baiatul din curtea blocului si tanarul meditat la filosofie. Din cand in cand o sa ma uit la timpii de pe probe. Si o sa-mi fac o promisiune. Sa nu uit niciodata cat de putin imi trebuia in studentie sa fiu fericit!
Andrei ,tu vorbesti despre ceva ce savurai"in tinerete"??? !!1
Accept :). Trebuia sa scriu "adolescenta". Ma bad! Ce sa fac? Primele semne de ramolire!