Italiano vero
Se spune că frumusețea e în ochii privitorului…atunci e clar că din ochii privitorului au scos și cei de la Alfa Romeo mașina asta. Nu vreau să știu ce metode chirurgicale barbare au trebuit să folosească ca să o scoată de acolo, dar e clar că a meritat.
Nu cred că frumusețea mașinilor Alfa a fost dintotdeauna pentru oricine. În trecut, numărul de înmatriculare poziționat asimetric, grila radiatorului în V și forma atipică a blocurilor optice speria multă lume obișnuită cu atingerea maternă și caldă a conformității comuniste. Sincer, cred că lucrurile nu s-au schimbat nici acum, doar că Alfa a migrat subtil spre o frumusețe mai tradițională – de la frumusețea tip Natalie Dormer la frumusețea tip Scarlett Johansson.
Mi-am zis încă de la prima reclamă că Alfa Romeo 159 este poezie pe roți. Ulterior, Top Gear anunța că 8C este excelent pentru a exemplifica că o mașină poate fi artă. Acum, o avem pe Giulia cu care să ne delectăm ochii.
Superbă în fiecare detaliu, este un absolut deliciu să o privești. Foarte lată în față și cu faruri moderne și sexy…italianca asta fierbinte este visul umed al oricărui bărbat heterosexual.
Recunosc că de când am văzut primele poze am jubilat la gândul că poate o să pun și eu mâinile pe formele ei, să o ating pe padele, să o gâdil la portbagaj…
Pizza, il mare e parmigiano
Astea trei chestii și Alfa Romeo e ce îmi place în Italia. Spiritul italian de a pune un pic de artă în fiecare lucru pe care îl fac e ceea ce atrage la Alfa Romeo. Mașini frumoase, temperamentale, ce evocă pasiune prin fiecare detaliu.
Mașinile italienești au fost mereu înconjurate de un mit al lipsei de fiabilitate, dar nu mai e de mult cazul. A rămas spiritul italian fără inconveniențe.
Întâlnirea cu Giulia a fost presărată cu picanterii. Stătea parcată aproape de două surori ale sale cu sânii un pic mai mari – modelul Veloce și modelul Quadrofoglio (Mama Mia!). Mașina cu care aveam eu întâlnire era un diesel de 180 de cai. Mașina este spectaculoasă din toate unghiurile, în pofida faptului că este o prezență subtilă pe șosea. Fiecare linie este desenată, nu trasată doar pentru a uni diferite părți alte automobilului. Există puțină creație și fantezie în fiecare cută. Nimic nu e exagerat. O simfonie în surdină a formelor și suprafețelor.
Interiorul este la fel de majestuos. Simplitatea elegantă îmbinată cu un suflu sportiv. Întreaga mea experiență a fost marcată de padelele pentru schimbarea vitezelor. Nu am văzut ceva asemănător pe nicio mașină „normală”. Sculptate din aluminiu, cu semnele „+” și „-” perforate, par mai mult sculpturi ale lui Brâncuși decât niște lucruri funcționale. M-am găsit mângâind metalul rece în mers mai des decât ar fi normal pentru un tânăr ca mine, trecut de perioada tumultoasă a pubertății. Sunt absolut geniale (și opționale) și merită fiecare leu.
Instrumentele de bord sunt clasice, cu linii simple și puternice în alb și roșu. Cadranele sunt încadrate de sculpturi impresionante. Ador cum fiecare element reușește să impresioneze fără să fie extravagant. Butonul de pornit motorul se află pe volan, în stilul Ferrari. Îmi pare foarte rău că nu este roșu, dar v-am zis…extravaganță și pițiponceală nu veți găsi în mașina asta. Până și logo-ul Alfa de pe volan este alb-negru.
Duzele de aerisire laterale arată ca niște motoare de avion, conturate de elemente anodizate. Totul este rece, dar într-un sens bun. E ca un avocat talentat într-un costum de firmă. Cool factor over 9000.
Îmi place cum este încadrat displayul central. Fără ecrane plutitoare și tablete lipite de bord. Zona dedicată infotainmentului este tăiată în linii simple, în suprafețe negre. Ceea ce nu mi-a plăcut este displayul. Este mic și sunt sigur că s-ar fi putut tăia în forma plasticului negru în care este încadrat. Nici modul în care este organizat meniul nu este cel mai stimulant. Mă așteptam la ceva aerisit, în linii simple, monochrom. Nu este rău, doar că este o așchie sărită din spiritul mașinii.
Restul mașinii păstrează aceleași linii. Scaunele sunt plăcute, spațiul este suficient. Un loc unde îți dorești să îți petreci timpul.
Învârtind volanul
Mașina are tracțiune spate, ca orice fel de mașină care se respectă (wink wink). Cutia de viteze ZF în opt trepte este excelentă. Schimbăile sunt rapide și confortabile. În modul Dynamic se poate simți și un kickback care mi-ar fi plăcut să fie mai pronunțat.
Mașina are o rotiță care îi poate schimba comportamentul rutier – DNA – inițialele pentru Dynamic, Neutral și Advanced Efficiency (care funcționează ca un ECO, care salvează planeta de amenințarea CO2-ului). Rotița asta fermecată alterează parametrii ca răspunsul accelerației, ferocitatea cutiei de viteze și, în general, poate transforma pisica în tigru – și invers.
Direcția este extrem de precisă. Nu neaparat plină de feedback, dar incisivă ca un cuțit chirurgical. Distribuția excelentă a maselor, precum și suspensia cu brațe triunghiulare duble (Alfa Link) care păstrează geometria chiar și când unghiurile sunt compromise înseamnă că fiecare curbă de pe DN1a este savurată din plin. Aș fi vrut puțin mai multă putere, dar asta pentru că sunt eu hapsân, nu pentru că are nevoie. Aș fi dorit ca schimbările de trepte să fie mai violente în modul Dynamic – nimic nu e mai plăcut ca un șoc mecanic în transmisie la retrogradări. Și, având în vedere că sistemul electronic de control al stabilității nu poate fi dezactivat la această versiune (da, nici eu nu cred că italienii au decis așa ceva, dar, într-o notă mai optimistă, modelul Quadrofoglio nu este căpușat de limitarea asta) aș fi preferat să fie puțin mai permisiv în timpul condusului sportiv, intervenția lui fiind asemănătoare cu cea a unui părinte modern – precoce și decisivă. Atitudinea protectoare pare contrazisă de faptul că apăsând accelerația și frâna în același timp, mașina face burnout (învârte roțile spate pe asfalt fără ca mașina să se deplaseze întru veșnica distrugere a cauciucurilor).
Nu am găsit multe defecte la mașina asta. Probabil că are și probabil că pentru mine nu contează. Unul singur m-a enervat foarte tare. Din cauza faptului că avem un număr de înmatriculare mare, care la Alfa este poziționat dubios, suportul de număr declanșează senzorii de parcare…des…mereu. La fiecare intersecție. La fiecare staționare. Sper să se poată rezolva cu un update de soft. Mai ales că mie mi-a luat jumătate de zi pentru a verifica ce anume se întâmpla și ce se auzea, pentru că era dezactivat feedback-ul vizual. Și doar se auzea un beep lung și ascuțit, fără vreo aparentă sursă. Am „rezolvat” problema cu dezactivarea senzorilor la fiecare pornire.
Concluzii
Giulia a suferit la capitolul vânzări ca urmare a faptului că pe segmentul unde concurează, potențialii clienți apreciează mai mult statusul oferit de brand, decât spiritul italian sau plăcerea de a conduce. Giulia este o mașină excelentă care concurează pe un segment premium, cu pretenții în zonele de confort și tehnologie și mai puțin pe spirit și artă. Sper că după ce citiți articolul ăsta să vă gândiți la ce vă doriți de la o mașină – un vehicul sau puțină poezie pe roți.
Text was updated @ 05.08.2017 12:45
