Publicitate

CUM ÎNCEPE O EMOȚIE

De când am început să stochez amintiri pe termen lung mi-au plăcut mașinile. De la modele la postere, de la vise la calatorii. Mereu am găsit o atracție pentru creațiile astea – o tonă de fier și roți și fum, care să te ducă unde vrei. Mă găseam singur pe scaunul șoferului, așteptându-l pe tata și visând cum va fi când îmi voi lua permis. Schimbam viteze și îmi imaginam cum mă apropii de punctul ăla din zare pe care îl stabilisem ca destinație. Pe măsură ce timpul a trecut, pasiunea a rămas aceeași, dar am început să înțeleg mai mult. Am început să cunosc modele, să înțeleg ce înseamnă să conduci, să ador mirosul de gaze de eșapament.

 

Când mă apropiam de vârsta de 18 ani eram atât de entuziasmat încât m-am apucat de școala de șoferi cu trei luni înainte să fac majoratul. Doar pentru că nu mai aveam răbdare. Am luat din prima și mi-am petrecut lunile următoare încercând să număr kilometrii pe care i-am făcut și să mă laud la prieteni, încercând să schimb vitezele cât mai repede și cât mai lin, încercând să controlez derapaje iarna (cu o balenă de Citroen C5). Ușor, ușor Citroenul lu’ tata nu mai era de ajuns – era greu, suspensia era moale și ruliu foarte pronunțat, direcția era amorțită și vagă. Atunci am descoperit plăcerea de a conduce mașinile altora…nu pentru că nu erau ale mele, ci pentru că fiecare era diferită. Îmi amintesc că atunci când am intrat la facultate mă lăudam că am condus 30 de modele diferite de mașini. Nici colegii de facultate nu au scăpat fără să le fi condus pe ale lor.

 

Cam asta este, foarte pe scurt, istoria evenimentelor care m-au adus aici – să scriu acest text. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Ci despre faptul că în tot acest timp, motocicletele nu au existat pentru mine. Adică știam că există, dar…nu le observam. Dacă puteam să recunosc oricand un Lambroghini Miura sau un Koenigsegg Agera, din lumea necuvântătoarelor pe două roți abia dacă recunoșteam o Vespa. Cred că e cum spunem noi, bărbații, de farduri – adică știm că există și la ce folosesc (în mare), dar faptul că există moisturising nu știu ce și eye-liner și mascara și blaș (bluaș, blush, blusch…sau cum naiba) e un mister pentru noi. Merg des cu bicicleta, uneori chiar și la muncă, dar am mers o singură dată cu un scuter…pe câmp. Și mi-a intrat o insectă în ochi de am avut nevoie de intervenție medicală să mi-o scoată. Și m-am și ars și la picior la toba de eșapament.

 

Toate astea s-au schimbat în vara lui 2016, când șansa a făcut să conduc un Can-Am Spyder…nu știu dacă știți, e cel cu două roți pe față și una pe spate. Ceva în genul celui de mai jos.

Mi-a explicat cineva cum frânez, cum schimb viteze, cum una cum alta și țop pe el. Am mers ceva pe un drum nepubilc și a început să mă prindă. Avea ceva ce am apreciat mereu la karturi. Nu avea 700 de sisteme și de chestii sofisticate menite să îmblâzească bestia și să dilueze contactul dintre om și mașină. Fiara asta nu se dădea cu pudră pe nas să arate bine la întâlnire. Totul era direct. Atât de tactil și de vibrant. Fiecare schimbare de treaptă trimitea șocuri prin transmisie. Fiecare atingere a accelerației mă făcea să simt motorul cum muncește. Rateurile, vibrațiile. Cuvantul servo era tabu în relația mea preponderent fizică cu mașinăria asta. Nu exista o interfață. Eram față în față și ne apucasem de mult de treabă – fără flirt, fără vorbe mărunte, fără haine.

 

Zilele ce au urmat am tot meditat la experiența mea și nu a trecut mult până m-am hotărât să mă apuc de școala de șoferi pentru motociclete. Voiam să pot să accesez experiența asta oricând, pe orice șosea, la orice oră.

Inițiativa mea s-a întâlnit cu o serie de cicăleli de la părinți, rude, prieteni, veri, câini, găini…cam orice ființă vie ce se afla la distanță de trei pași de anturajul meu imediat. În pofida acestor piedici, am continuat în demersul meu.

 

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU O CHESTIE MOTORIZATĂ PE DOUĂ ROȚI

 

Deși vorbisem cu unii din prietenii mei care aveau permis din tinerețe (dar nu l-au folosit niciodată), lucrurile în prezent nu mai semănau din punct de vedere al examenului ce îl aveam de susținut. Pe vremea lor, proba practică consta într-o probă de poligon, pe care o dădeai pe orice fel de motocicletă. Mulți au mers cu motociclete de 125cc. În prezent se merge atât în poligon cât și în trafic cu motocicletă de minim 600cc.

 

În prima zi mi-au dat o motocicletă de 250cc. Nu era foarte grea, avea un indicator care îți arăta în ce treaptă ești…lucrurile păreau să începă bine. Deși dificil de dozat ambreiajul nu îmi punea probleme. Accelerația cam da. Era atât de sensibilă. Mi se părea că foloseam 3mm de rotație și era prea mult. Și după ce m-am pus în mișcare mi-am dat seama că nu reușesc să virez…aproape de loc. Ce naiba, îmi ziceam, pe bicicletă știu să merg…Se pare că diferența de masă între bicicletă și motocicletă se traduce prin diferențe majore în modul de manevrare. Dacă prin schimbarea greutății tu ești cel care decide ce se întâmplă cu bicicleta, în cazul ăsta motocicleta este cea care are ultimul cuvânt de spus. În primele minute am deprins un pic de control, dar ca să pot să trec printre două jaloane ar fi trebuit să fie așezate pe fuse orare diferite. Aveam aceeași rază de întoarcere ca a Titanicului. Și eu m-aș fi lovit de iceberg. Nu era nici pe departe atât de simplu pe cât îmi imaginam. Dar îmi plăcea.

Și îmi plăcea mult pentru că era ceva nou. Nu știu cât de des aveți ocazia să învățați ceva nou. În copilărie se întâmpla mereu…acum…mult mai rar. În momentul în care creierul este ocupat să formeze legături neuronale noi, să facă chestii pe care nu și le-a imaginat niciodată, folosește toată puterea de concentrare. Trăiești în prezent. Ești acolo. Toate grijile, toate problemele, tot zgomotul de fundal dispare. Este în sfârșit liniște. Este meditația despre care vorbesc yoghinii. Pentru un tânăr izbit de viață de toți pereții, care se chinuie să strângă un ban să facă ce îi place, care se luptă cu mediul de la muncă, genul ăsta de sentiment – de a trăi în prezent – se mai întâmplă doar în timpul sexului…și uneori nici atunci. Poate nu motocicletele vă atrag, dar indiferent ce ar fi, vă recomandca  o dată la două luni să încercați să învățați ceva nou. Este hrană pentru suflet.

 

În episodul următor:


  • Cum se face școala pentru permis de motocicletă?
  • Ce am învățat despre controlul motocicletei?
  • Cum iei examenul?
  • Ce se întâmplă după ce ai luat examenul?

Comentarii

comentarii

Publicitate

Sorry, the comment form is closed at this time.

Motorsportnews.ro