Tag Archives: copii

BMW 218d Gran Tourer


dsc_0075

 

Nu e chiar BMW-ul tipic cu care v-am obișnuit

Este pentru prima dată când BMW încearcă să facă un MPV. Este un pic amuzant. O mașină de familie de la un producător care s-a străduit să își construiască o imagine pictată în epitete precum libertate, sportivitate, dorință etc. Seria 2 Gran Tourer este bazat pe modelul Active Tourer (de care se poate deosebi cu greu), și încă de la prima vedere vă puteți da seama că este cel mai puțin dezirabil BMW de pe piață. Este mai lung și mai înalt și per total mai mare decât Active Tourer pentru că modelul acesta poate acomoda 7 persoane.

Poate face BMW o mașină de familie decentă? Urmează să vedem.

 

Prima impresie

Nu cred că știu vreun autoturism din clasa asta care să arate bine. E în natura acestui tip de vehicul să nu trezească iubiri pătimașe peste noapte. Am încercat să îl analizez din toate părție și cred că pot să spun că are niște unghiuri bune. Din față, de exemplu, cred că este ok. Mă distrează că tocmai aspectul îl face drăguțel. Este rățușca cea urâtă din gama de modele BMW și asta trezește o simpatie. Mi se pare amuzant că modelul ăsta se numește Seria 2, deși denumirea asta face referire la un model coupe, micuț și super sportiv, singurul element comun între cele două mașini fiind sigla (Gran Tourer este construit pe platformă de MINI).

 

img_0868

 

Motivul pentru care mașinile din clasa asta nu își pot găsi filosofia estetică este faptul că e greu să nimerești proporțiile. Bine, cred că nimeni nici nu a încercat, pentru că toate MPV-urile sunt exagerat de înalte. Adică înțeleg nevoia de spațiu și practicalitate, dar nu am vazut pe nimeni să își pună bagajele în cap. Indiferent cât de înalți sunt ocupanții, în mașinile de genul ăsta poți să zbori cu MIG-ul pe deasupra lor în mașină.

 

A doua impresie

La volan, totul arată BMW-ish predominant seriile mai mici. Găsim levierul inutil de mare pe care l-am văzut pe X1, un selector „EcoPro-Comfort-Sport” nou și drăguț, displayul central excelent și multe multe LED-uri configurabile în doar două culori – alb și portocaliu. Vreau să vă spun că eu sunt un mare fan al LED-urilor folosite de BMW. Mi se pare că dau o lumină difuză foarte plăcută și spre deosebire de alți producători care ascund sursa de lumină lăsând să se vadă doar reflexii, BMW are și LED-uri la vedere, care luminează printr-o bandă dintr-un fel  de acrilic (vezi ușile) și care creează o atmosferă ca din filmul TRON. Chiar sporesc impresa de premium și te fac să aștepți cu nerăbdare să vină noaptea să se aprindă. Mi-ar plăcea să pot să le configurez în mai multe culori. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, mai bine să mă restricționeze în configurare decât să mă lase să le pun roz.

 

img_0854

 

După ce te pui în mișcare, imediat recunoști stilul caracteristic BMW. Nu aș putea afirma că este sportiv, dar este cu siguranță mai sportiv decât multe alte modele ale concurenței. Ba chiar începe să îmi placă. Dacă uiți faptul că ai jumătate de autobuz în spate, s-ar putea să ți se pară că ești într-un BMW tipic. Chiar se conduce excelent, direcția e precisă și chiar dacă există puțin ruliu (cauzat probabil de înălțimea excesivă) comportamentul dinamic este mult peste decent.

 

Motorizarea de pe 218d face suta de kilometri pe oră în vreo nouă secunde jumătate, dar pare mult mai rapid de atât. Mai mult, este confortabil de condus la drum lung, se comportă admirabil la viteze de autostradă, zgomotul produs de vânt fiind la un nivel tolerant.

 

img_0850

 

A fost nevoie de un drum spre Ploiești să mă conving că am avut dreptate – chiar are un unghi bun din față – pentru că toată lumea se dădea din calea mea ca și cum aș fi condus un Seria 5.

 

Practicalitate

Ok, nu e punctul meu forte, pentru că ideea mea de practicalitate în casă este un spătar de scaun pe care să îmi pun toate hainele, dar mă voi strădui să vă împărtășesc o opinie. În cabină sunt presărate tot felul de locșoare în care să îți pui chestiile, buzunarele ușilor sunt suficient de încăpătoare. Locurile din spate îți oferă spațiu excelent pentru orice fel de activități sportive. Sincer, cred că poți sta în picioare.

Portbagajul, cu rândul trei de scaune pliat este de-a dreptul uriaș. Înăuntru găsim tot felul de sisteme de prindere să îți asiguri încărcătura.

Pentru mămici, rândul doi de scaune ne oferă două poziții dotate cu sisteme isofix pentru a prinde scaunele de copii.

 

img_0873

 

Nu are legătură cu practicalitatea, dar trebuie să vă luați opțiunea cu plafon de sticlă!

Și acum, momentul așteptat de toată lumea: rândul trei de scaune. Ca să îl scoți la iveală trebuie să rabatezi mai întâi rândul doi. Poți face asta fie apăsând niște comutatoare electronice aflate în portbagaj, fie trăgând de niște panglici roșii tot din portbagaj. Atenție, levierele de pe umerii scaunelor sunt pentru a le da la o parte și a premite accesul pe rândul din spate. După ce rabatezi rândul doi, tragi de niște mânerașe pe podeaua portbagajului și ta-da!!! avem al treilea rând de scaune. Recomand mămicilor să nu se îmbrace în fustă pentru efectuarea acestei operațiuni.

 

img_0865

 

Scaunele din spate au și cupholder și pentru cei ce le vor ocupa – îți poți băga picioarele ușor sub scaunele din față pentru a stoarce mai mult spațiu. În principiu, pe aceste scaune vor sta copiii. Poți căra și adulți, spațiul la cap fiind mai mult decât suficient, doar că va trebui să le tăiați picioarele de la genunchi. Dar nemții s-au gândit și la asta: în portbagajul ce rămâne după ridicarea rândului trei de scaune, există un compartiment sub podea, unde poți pune acoperământul acela extensibil al portbagajului (care se dă jos pentru a putea ridica scaunele) sau gambele adulților transportați pe scaunele din spate. Genial!

 

Merită?

Accesibilitatea modelului este știrbită de prețul ridicat, dar dacă aveți nevoie de un monovolum și vă doriți de la acesta confort, sportivitate și materiale premium, nu prea aveți alte opțiuni.

 

Cei care detin adevarul


Pe vremea copilariei mele, in anturajele in care ma invarteam, baietii visau in general sa se faca detectivi, sportivi, piloti sau chiar astronauti. Fetele vroiau sa se faca doctorite, actrite sau profesoare de romana. Inainte sa o tin eu una si buna ca vreau sa ma fac antrenor de atletism i-am inebunit pe toti ca vreau sa ajung tamplar. Dar nu inginer intr-un birou, ci ala care isi da cu ciocanul peste degete, care taie cu fierastraul. Asta faceam in vacante, asta vroiam sa fac cand ajung om mare.

Acum elevii nu vor sa se faca nimic. Nu iti vorbesc cu pasiune despre aproape nici o profesie. Ravnesc cu totii la un statut de oameni de afaceri de succes. Masina, casa, siguranta financiara si o mare doza de miserupism, asta vor. Stiu, pentru ca i-am intrebat. Am fost in fata claselor a XI-a si a XII-a la liceul unde am absolvit in ’96.

Le-am povestit despre performante, despre motorsport, despre cum este sa-ti urmezi un vis. Am povestit si le-am aratat poze cu Senna si cu Prost, cu Leob, cu Claudiu David si cu Titi Aur. Le-am mai aratat poze cu Bute, cu Nadal si cu Cristina Neagu. Pe Cristina a recunoscut-o o eleva. Pe Bute, cativa baieti. E adevarat, nu am avut nici o poza cu Mutu sau cu Hagi.  

Daca ar fi venit cineva cand eram eu elev sa ne povesteasca despre sport si sa ne arate cum unii si-au implinit visele si au ajuns unde nimeni nu le dadea vreo sansa, cred ca am fi simtit altfel. S-ar fi terminat ora si tot ce ar fi fost in capul nostru ar fi fost cum sa ajungem noi acolo; si cine din scoala e deja pe drumul performantei. Un fel de nevoie de a ne lua la bataie dupa ce veneam de la un film cu karatisti. Mai tineti minte?

Ei bine, nu am simtit ca elevii in fata carora am fost isi doresc ceva cu ardoare. Nu am vazut nici o pasiune in ochii lor. Si asta m-a intristat.

Vina cred ca este pana la urma a noastra. Lumea pe care am construit-o pana la ei nu le inspira incredere si nu ii indeamna sa aprecieze performanta si pasiunile care te macina pe interior. Ei sunt mult mai pragmatici. Sincer nu stiu care e solutia sau daca e nevoie de o solutie. Adevarul e al lor si eu incet-incet trec de partea celor carora li se spune “buna ziua” si “saru’mana” si nu “ceau”. Ceea ce inseamna ca vorbesc alta limba si termenul dupa care voi fi considerat “expirat” se apropie.

Din pacate eu nu simt ca am construit ceva, ca am contribuit cu mare lucru la lumea de acum. Mai degraba ca am incercat incontinuu sa inteleg si sa ma adaptez. Si nu cred ca am reusit bine nici una nici alta. Insa pe elevii pe care i-am avut in fata nu prea ii poate dezamagi nimic si ei nu duc o munca asidua de adaptare. Ei pur si simplu sunt si asta parca le da un aer matur. Nu stiu cand o sa ajung eu la feelingul asta dar inca simt ca nu m-am facut mare si ca ce am de facut inca nu am facut. Dar daca feelingul asta va continua mult o sa ajung patetic. Asta e sigur.

Noroc cu figuri ca Tarquini, Sainz, Prost si altii care inca imi demonstreaza ca performanta se poate face si la varste inaintate. “Inca mai am timp”, ma incurajez in permanenta. Problema e ca acestia din urma, la varsta mea erau deja departe. Sa depun armele atunci? Nu cred, eu inca fac parte din generatia care vroia sa ajunga sa piloteze rachete.