Cand nu aveam nici bani, nici experienta si niciun plan, mergeam la curse cu sufletul curat. Mergeam sa ma bat si sa aduc masina acasa. Dormeam pe o saltea intr-o camera din casa lui Radu Ortelecan care imi facea cinste cu pizza si imi dadea supa facuta de sotia lui. Ma sfatuiam cu Vlad Teodor cum sa iau virajul care inchide de doua ori de la Ranca si asta era. Sarac cu duhul. Imparteam masina cu oricine ma ajuta cu un leu sau avea nevoie de un rezultat si ajungeam acasa fara sa stiu cum dracu o sa fac sa ajung la urmatoarea cursa. Dar ajungeam. Si mergeam din ce in ce mai tare.
Acum am sustinere, prieteni, hoteluri, echipa, putere, PR, aproape tot ce imi doresc. Mare atentie, aproape tot. Ar trebui asadar sa mut muntii, sa ma duc de parca ar fi ultima mea cursa, sa-l bat pe Ghisoi si pe Prepelita si pe Ghinea cu un pilotaj la limita si numai pentru ca eu nu am doi mecanici in spate. Ci doi importatori, un dealer, un service si o gramada de oameni care fac lucruri pentru mine.
In schimb eu ma duc mai incet ca un forleiter la recunoasteri! Reperez zonele de risc ale fiecarui traseu si le sacrific in spiritul unei false maturitati. Si ce e mai grav, m-am inrait! M-am sacalizat. Vad doar oportunitati si nu bucurii, oameni din presa si nu prieteni, adversari si nu colegi. Dintr-o data, lumea mea calda si prietenoasa a costasilor s-a transformat intr-o jungla a celor care tintesc podiumuri si sponsorizari.
Nu am crezut niciodata vorba care spune ca oamenii saraci sunt generosi si cei bogati zgarciti pentru ca am zis ca e o vorba inventata de cei saraci ca “sa se mai scoata” cumva. Dar vad ca un adevar este. Si totusi, de ce as fi alt om, doar pentru ca imi merge bine? De ce sa nu fiu acelasi dar si mai cald, mai bun… pentru ca mi-e mai bine?
Probabil ca la un moment dat am hotarat ca sunt dispus sa-mi vand sufletul diavolului ca sa ajung sus. Acolo unde e Keleti si Porcisteanu, unde e Grigorescu si Alex Filip. Si probabil ca am crezut ca nimeni nu poate sa ajunga atat de sus fara sa nu se inraiasca, sa nu fie un pitbull care musca tot ce prinde si ii da la o parte pe cei care ii stau in cale. Si nu sta de vorba cu cei mici… pentru ca nu are timp. Are un drum important in sus. Gresit. Atat de gresit!
Nu vreau sa ajung asa niciunde. Vreau inapoi la cursele mele sincere, fara cort, cu rotile de ploaie in portbagaj, cu inima cat un purice ca nu am cu ce plati inscrierea dar cu Marco Tempestini care-mi spune “tu mergi tare cu Ibiza ta”! Am fost cel mai fericit cand mi-a spus asta. A fost ca si cum as fi luat premiul cel mare. Acum , Marco ma intreaba doar de ce nu mai scriu. Pentru ca nu mai sunt pilot, Marco! Sunt om de marketing, sunt PR, sunt insarcinat sa am grija de buget, sa generez imagine si notorietate pentru echipa. Si stim foarte bine ca rezultatele nu aduc sponsori, expunerea aduce si incadrarea in buget.
Interesant cum inteleg acum cateva lucruri despre perfromantele altor piloti. Cat de eronat este sa judecam prestatia unui pilot doar dupa cum il vedem ca se arunca pe viraje. Nu vedem decat cum Giri merge mult mai incet decat altii cu S2000. Dar nu ne gandim ce buget are, cat e de stresat daca o loveste sau care e planul lui pentru anul in curs. Nu vedem decat cum Vali s-a stins dupa primele doua raliuri de anul asta. Nu ne gandim ca poate I s-a pus in vedere ca nu mai are voie sa iasa in decor sau ca poate o iesire in decor poate insemna 40,000 euro pe care pur si simplu nu ii are. Nu vedem decat cum Adi Dragan merge mai incet decat un pieton in plimbare si il categorisim un pampalau. Dar poate si-a construit strategia in felul asta. Sa mearga la conservare cu orice pret pentru ca e singura lui sansa. Si uite-l lider la clasa 6. Nu e Vlad Cosma, nici Bereczki si nici Stratieva. E Adi Dragan. Si noi ne batem joc de el. Si toti acesti piloti, cu mai mult sau mai putin talent, ajung sa piloteze la 90%, 75 % sau chiar 30% din potentiaul lor din cauze care uneori le scapa chiar propriei lor introspectii. Si pot parea plictisiti, aroganti, fitosi cand de fapt in spate sunt griji, neputinte, frustrari.
Asa ca m-am hotarat! Consolarea mea sta in speranta ca m-am inrait pentru ca simt ca bat pasul pe loc. Ca nu ma pot concentra la curse din cauze “politice”. Anul asta e mai important ca bugetul sa nu fie depasit decat sa iau locul I in loc de locul III dar cu 5000 de euro cheltuiti in plus. Stiu ca adevaratul sportiv se vede atunci cand da de greu sau mai rau, cand da de bine. De aceea, masura nevoii de a ajunge sus o va da o simpla alegere. Sa continui sa activez in motorsport si atat sau sa ma folosesc de tot ce am eu mai bun si sa ajung sa ma lupt la varf, de adevaratelea. Nu cu frica, nu cu bugetele in buzunar, nu cu reportaje la TV in cap. Eu cu mine la start si cu o masina pe care sa o cheme Ruxi, Luisa sau Imelda. Nu credeam ca o sa ajung sa spun asta dar mi-e dor sa-mi fie foame!
