Unul din cei trei “best friend” ai mei traieste in Elvetia. Dupa ce a terminat Politehnica la Timisoara a vrut sa faca un master.Tot la Timisoara. Nu l-au acceptat. A fost insa invitat in Elvetia sa-si faca acolo doctoratul. Interesant, nu? Ai nostri nu l-au considerat vrednic de un master in schimb a fost dorit la Universitatea din Berna pentru un doctorat. Acum e consultant in niste domenii pe care nu prea le inteleg.  Sustine conferinte, antreneaza creiere, isi creste copilul, isi iubeste sotia.

Cand eram in liceu, m-a intrebat ce vreau sa fac in viata? Si inainte sa dau piept cu ea, ce facultate as vrea sa fac? Nu stiam nimic pe vremea aceea.  El stia. Vroia la Politehnica, vroia informatica. Eu in schimb, eram pierdut. Eram la o clasa de informatica, faceam atletism, luam ore de pian si vroiam sa dau la Filosofie. A urmat Facultatea de Psihologie desi am dat de doua ori la Filosofie. Am facut o formare in Psihoterapie dar am inceput sa vand masini dupa ce am terminat facultatea. La un dealer SEAT, unii stiti povestea de dupa.  

Prietenul meu a stiut dintotdeauna ce vrea sa faca. A vrut sa inteleaga sisteme, orice sistem, sa teoretizeze si sa puna in practica ce a invatat. Nu neaparat in ordinea asta. Si a ajuns departe. In comparatie cu el, eu nu am ajuns nicaieri. Si era clar de pe vremea aceea. El era focusat, eu eram imprastiat. El invata pentru facultate, eu ma dadeam cu masinile noaptea. El initia grupuri de studenti intr-o materie pe care a inventat-o chiar el, eu ma uitam la filme. El a inceput sa lucreze, eu pierdeam vremea prin tara si prin Europa.

Si pentru toate astea l-am invidiat. Il vedeam atat de impacat cu ce vrea si ma gandeam ce simplu trebuie sa ii fie! Sa stii ce vrei! Tot ce acumulezi te duce in directia buna. Nu te pierzi pe drumuri secundare ci mergi doar inainte. Si cel mai important: ai luat startul la o varsta la care asimilezi ca un burete tot ce iti iese in cale!

Pe cand el isi sustinea doctoratul, eu nu faceam bine distinctia intre raliu si coasta. Si uite, acum aproape tot ce ma reprezinta are legatura cu cursele de masini. Daca ar fi o intrecere de alergare de 5000m intre mine si Doru ( elvetianul nostru ) cred ca el ar avea un avans de vreo opt tururi. Norocul meu este ca nu suntem intr-o competitie cu celalalt. Ci doar intr-o cursa de anduranta cu sine. Toti cei ce ajung la final primesc cate o medalie. Dar ca sa ajungi la final trebuie sa faci ceva, sa-ti lasi amprenta cumva. Sa te ridici cu un cap peste medie. Orice, si iti vei primi medalia. Eterna mea problema a fost sa iau startul. Am fost mereu incremenit in fata posibilitatilor si nu am avut curajul sa renunt la niciuna. Totusi, timpul a avut grija sa ma aduca intr-un loc in care sa fiu multumit cu drumul ales. Chiar daca nu am pornit pe el cu gandul ca o sa ajung departe.    

Ma gandesc acum la Doru pentru ca e prima oara in viata cand stiu ce voi face in urmatorul an. Stiu sigur.  O sa merg la toate etapele de coasta. Pentru ca vreau sa duc la final cinci ani plini. Da, asta o sa fac! Vreau sa ajung la 70 de curse consecutive. Si daca se poate, sa ajung la finis la toate. Niciodata nu m-am simtit mai impacat cu ce am de facut.  Mi-ar placea sa ma lupt pentru rezultate, sa-mi bat timpii din ceilalti ani, poate sa am o masina noua de concurs. Dar daca nu o sa pot, nu e nicio problema. Singurul rezultat sportiv pe care ti-l poti impune e sa iei startul la toate etapele. Si eu asta mi-am propus. Si o sa-mi duc la bun sfarsit planul pentru ca l-am mai avut si l-am dus de trei ori in situatii mai grele ca acum.  Si de fiecare data cand mai reuseam un an de coasta ma gandeam la prietenul meu. Ma gandeam ca probabil asa s-a simtit si el cand trecea cate un hop in cariera lui. Acea satisfactie ca ai construit ceva ce nu mai poate sa iti fie luat.     

Din pacate, Doru e departe. Din toate punctele de vedere. Prieteniile din liceu insa nu se sting. Si chiar daca nu ne-am vazut de cativa ani, abia astept sa stam fata in fata. Sa ma intrebe “ Andrei, cum iti merge?”. Si eu sa-i spun “ E bine, Doru, sunt multumit!”. Si dupa aceea vom vorbi de familie, subiect cu care sunt prins in offside pentru moment. Desi un tata care a participat la toate cele 70 de curse de coasta din 2009 pana in 2013, nu suna deloc rau, nu-i asa?       

Cea mai mare intuitie este sa pleci cand simti ca te apropii sa intelegi viata. Daca nu ma crezi incearca sa iti imaginezi cum ai trai daca nu ti-ar fi frica de nimic, daca nu ar putea sa te mai mire ceva, daca nu ai mai avea sperante.  Nu ai mai avea ce sa-ti doresti, totul ti-ar fi egal, nu te-ar intrista nimic pentru ca ai inteles de ce se intampla.

La fel este si cu alte lucruri mai mici. Nu foarte mici pentru ca daca ne impotmolim la a intelege unele lucruri simple dam in alta pacoste. Adica nu e bine nici sa fii geniu dar nici idiot. In mare, tot ce trebuie sa stim despre viata este ca timpul nu curge niciodata inapoi, ca totul e permis in razboi si in dragoste si ca fetelor le plac cicatricile baietilor.

Asa ca daca iti doresti sa vezi un film, da-l jos de pe net, imprumuta de la alte activitati doua ore si uita-te la el! Daca te impinge nevoia sa te dai in curse, da-te! Iar daca iti place o fata, du-te la ea si spune-i “Stiu ca suna aiurea, dar trebuie sa ma lasi sa te invit la un ceai”! Da, o sa fii distrus a doua zi la serviciu pentru ca ai adormit la doua noaptea, o sa-ti nenorocesti toate perspectivele cand o sa alegi sa arunci banii de casa pe curse iar cu fraza aceea de agatat vei bea singur 100 de litri de vin inainte de prima ceasca de ceai cu vreo fata. Dar stim deja, mai bine sa avem ce regreta decat sa regretam ca nu am incercat. 

Cu toate ca sa incerci sa cuceresti o fata este infinit mai savuros si probabil cel mai frumos in viata asta, noi ne vom opri bineinteles la curse. La nevoia de a merge la curse.

E clar ca cei mai multi dintre piloti vor sa fie admirati, sa fie aplaudati, sa fie recunoscuti. Admit ei sau se dau mari profesionisti introvertiti, adevarul e ca tanjesc dupa galagia galeriilor de pe margine si de la masa. Dar fani ai si la fotbal si sunt mult mai multi. La curse insa, vraja e alta. E riscul, curajul, concentrarea celui care ataca un viraj la 180 la ora mai calm decat deschide omul obisnuit un calculator. O face de 0 mie de ori la rand fara sa clipeasca si cu asta ne-a dat pe toti pe spate.

Insa doar pentru ca ne place sa fim aplaudati si priviti cu admiratie nu inseamna ca stim ce e cu nevoia asta patologica de a participa la curse. Ce hraneste nevoile acestea venite parca dintr-o viata anterioara ramane, in covarsitoarea majoritate, un mister. Si cel mai bine e sa ramana un mister. Ca sa ai combustibil pentru avant. Stim cu totii cazuri in care oamenii au luat decizii rationale sa se retraga din a-si face o dambla pentru ca foaia cu plusuri si cu minusuri a tras concluzia rece ca se afunda. Si culmea, nu s-au mai afundat in datorii, au incheiat-o cu certurile pentru timpul pierdut, pentru absenteism din viata celor dragi insa au sarit direct in alta afundatura. In engleza ii zice “misery”. Au facut burta, s-au blazat, s-au ascuns de ei. Cu toate ca acum concediile sunt all inclusive si copiii si-i duc la gradinita cu SUV-ul luat cu banii jos, cate un oftat sau o privire lunga le tradeaza dorintele care inca ard in ei.

Iar eu vroiam sa ajung exact aici. Daca esti pe punctul sa te lasi convins ca ceea ce iti place nu e bine pentru tine, da-i naibii pe toti! Si pe piticii rai din capul tau. Walk away si continua cu ceea ce te face fericit! Asa ca daca “te arde” sa te dai la curse, nu incerca sa inabusi focul lasandu-l sa piara, ci arunca apa pe el! Vei fi cel mai fericit sa-ti lingi si sa-ti arati tacticos ranile pentru ca inevitabil se va dovedi  de fiecare data ca ai aruncat cu benzina.     

“Norii lui Tempesta” suna foarte apropiat cu “Fumurile lui Mitrasca”. Doar suna. Diferentele sunt mari. Norii abunda de informatii si vin de la cineva care are cam cu 160000% mai mult motorsport in spate decat cel din spatele fumurilor. Trebuie sa spun sincer ca mi-ar fi placut ca norii sa fie pe Motorsportnews.ro . Pe de alta parte e mai corect asa. Se distribuie expunerea mai omogen intre site-urile de motorsport.

Tempesta nu numai ca ma complimenteaza cu orice ocazie dar o si face in asa fel incat sa-l cred. Omul care duce in spate probabil cel mai ambitios program de motorsport din Romania se opreste din cand in cand si citeste ce scrie un costas care nu a strunit mai mult de 180 de cai in vreo cursa. Mai mult, el isi dedica din cand in cand timp si pentru a-si scrie impresiile intr-o rubrica online. Nu suntem singurii care ne scormonim prin suflete sa gasim cuvintele care sa spuna in scris ce traim la curse si in afara lor.

Alex Filip are un blog foarte misto. Norris Mageanu are o pana exceptionala. Si o carisma si mai mare. Adi Dragan si Vali Bradateanu sunt jurnalisti auto si campioni ai clasei 6. Cine stie de albumele Freelencer din trecut stie de articolele lui Brada. Radu Fenyo ne spune si el ce simte un debutant intr-un bolid de circuit pe coasta.  Au mai fost multi care au scris, Chiar si Vali Porcisteanu a intrat pe teritoriul acesta la un moment dat. Bine, dar Vali a intrat pe toate teritoriile. Cred ca si in somn posteaza doua-trei chestii pe net. Dar probabil cel mai bun dintre toti este Edwin Keleti.  Pe vremea cand el scria despre cum s-a simtit intr-o masina de Formula1, un Ferrari sau un Dragster, eu credeam ca hill climb inseamna sa te cateri pe stanci legat de franghii. Si scria intr-un fel. Si facea si niste fotografii bestiale. In ultima vreme, Edwin este mai activ in campanii PSD-iste, ceea ce e pacat. O eventuala “Portia lui Keleti” ar fi de departe cea mai savuroasa lectura din domeniul motorsportului.

Savoarea insa vine de la Tempesta care nu numai ca are darul de se face inteles intr-o limba mai putin literara dar a devenit un trademark care ne incanta pe toti. Ce nu ne incanta sunt nesfarsitele abandonuri ale omului cu norii. Acum se jura ca a pus lucrurile la punct insa pana nu vad macar trei raliuri consecutive duse la finis nu cred nimic. Programul de milioane al italianului, devenit mai roman ca oricare dintre noi, este pe cat de important pentru sportul cu motor romanesc pe atat de solicitant pentru el si pentru echipa. Un loc unde sa citesti pe indelete gandurile lui este cel mai apropiat fel in care sa stim cu totii cum e sa fii in pielea cuiva care concureaza la nivel international. Si care se bucura ca un adolescent la fiecare test.

Cu toate ca Tempesta va ramane o locomotiva pentru o mare parte a motorsportului din tara, eu as fi curios de o rubrica “taramul lui Simone”. El e cel care are cele mai mari sanse sa ne reprezinte in ERC si WRC in viitor. Drumul lui ar putea face obiectul unei rubrici updatate in timp real ce ne-ar interesa pe toti. Iar daca nu sunteti de acord ca v-ar placea sa stiti cum e sa traiesti pe taramul lui Simone pentru ca are sustinerea unui parinte cu resurse, sunt sigur ca “Sageata lui Badiu” ar fi inspirationala pentru oricine. 

Dar eu nu-l vad pe Simone scriind. Nici pe Raul. Pentru ca sunt prea focusati pe curse. Ceea ce in sine spune niste cuvinte care ne rasuna fara sa stim sa le scriem. Dar ele sunt atat de convingatoare incat spun printr-o simpla trecere in derapaj mai mult decat 1000 de cuvinte scrise pe un blog. Si nu va pot spune cat ii invidiez pentru elocventa cu care ei comunica fara sa spuna vreun cuvant!   

Companiile iti ucid spiritul. Stiu, nu vorbesc din carti. La un moment dat am jurat ca nu voi mai lucra cu carte de munca. Sa nu mai am sefi sau colegi inculti si comunisti care nu vad decat vanzari si roboti. Nu respecta deloc creativitatea, personalitatea sau pasiunea ci doar lozincile pe care le reproduc mecanic.

Acesti produsi ai lipsei de caldura familiala combinata cu o incompetenta crasa nu fac altceva decat sa-si gaseasca placerea in a dobori pe cei liberi, pe cei care cumva se simt bine la serviciu. Care isi fac job-ul cu pasiune.  Esti un om cu pareri, cu barba, cu tatuaje sau monarhist, esti dusmanul lor. Nu iti place sa bei, vorbesti deschis despre sentimente, ai prieteni de sex opus cu care nu faci sex, esti o persoana ciudata.

La un moment dat, roboteii astia imprumuta conduita de la serviciu si in viata personala. Devin obsedati de corectitudinea politica. E momentul in care la serviciu se discuta doar prin email. Totul se paseaza in curtea celuilalt printr-un forward cu “rog rezolvare situatie”.

Toti visam sa fim liberi si sa facem ce ne place dar nu mai suntem de mult in stare sa ne mutam trupurile imbacsite de rapoarte, stres si targeturi imposibile inspre o pauza in care sa ascultam o melodie care ne place. Pentru ca nu mai stim ce ne place. Ne complacem in ce le place celorlalti. Cei care decreteaza ca e normal sa dansezi pe manele daca e petrecere. Iar tu nu stii sa te distrezi daca preferi sa pleci acasa.

Cei care se duc la curse sunt impartiti in doua categorii. Cei care isi permit si eventual mai si fac bani din asta si ce care isi vand si ultimul nasture ca se mai concureze o data. Primii fac performanta si raman in sistem , ceilalti cad rapusi rand pe rand. Cativa razbesc, depasesc greutati si sunt cooptati in echipe puternice. Devin aroganti si fitosi. Intr-un fel, echipa e ca o companie care are un target. Nu sa mergi tare conteaza, ci sa ai masina curata la superspeciala. La fel, stiu, nu vorbesc din auzite.

>>> 

Esti creativ, te joci cu cuvintele, cu mesajele. Te pricepi la lucruri la care nimeni nu se pricepe. Esti de folos companiei dintr-o suta de motive. Nu va dura mult pana vei fi inregimentat. Incartiruit intr-un excel care sa le spuna lor daca meriti banii pe care ii primesti.  Te opintesti la promisiunea ca vei incerca sa te supui, sa le completezi casutele in fiecare cinci secunde cu rapoarte de activitate, cu planuri cincinale, cu draci impielitati. Si asa ajungi sa te stingi. Sa nu mai ai talent la vorbe. Sa capitulezi in fata sedintelor interminabile care iti arata ca nu esti mai bun decat ei. Ei care te verifica pe tine si au visteria plina cu bani.

Dar tu esti mai bun.  Pentru ca tu ai cursele. Si daca nu ai curse, ai vise. SI daca iti omoara visele, la un moment dat vei exploda. Si vei  pleca. La mica ta companie, care iti vinde exuberanta si talentul celor care le vor.

Doar un lucru nu uita. Daca ajungi sus incurajeaza-le pasiunile celor care lucreaza pentru tine. Nu-ti fie frica sa-i lasi sa zboare. In elanul lor te vor impinge si pe tine. Tu, cel care ai reusit sa ajungi in tabara celorlalti!        

Si, ce ti-ai propus pentru anul asta? Suntem cu totii intrebati zilele astea. Daca as fi cu capul pe umeri as spune motorsportului multumesc frumos, mi-as face bagajele si as pleca in strainatate. Sa traiesc bine, sa ma plimb cu bicicleta, sa mi se zambeasca, sa imbatranesc cu incetinitorul. Dar eu nu sunt cu capul pe umeri. Sau cel putin nu destul de mult ca sa-mi pun un plan sanatos in aplicare. Ci doar atat cat sa ies la mal cand ma afund din propria prostie. Sau lene.

Asa ca in schimb, eu am zis motorsportului “draga dama scumpa ce esti, vrei nu vrei, ne casatorim!” Si in felul asta, weekendurile vor bubui, banii nu vor fi indeajuns niciodata, gradinile adversarilor vor fi vesnic mai verzi iar cei de langa mine vor spune mereu “Ce sa-i faci, asa e el. Asta il face fericit!”. Bine, bine, dar cat poate sa dureze? Ca nu prea are cum sa fie pana la final. Pentru ca nevasta asta, cand nu te mai tine instalatia ( cum a spus Titi Aur ), te arunca in strada fara nicio remuscare.

Asadar, la 35 de ani, cu doua titluri de campion in buzunar la fel de valoroase in marea schema a motorsportului precum o cartela uzata de metrou, ce drac de planuri sa-ti faci pentru viitor? Ca vei face inca un an? Inca o cartela poate? Ca la 40 ai putea sa-l ajungi pe Keleti? Si la 43 pe Porcisteanu? Cei de acum, bineinteles. Nici vorba. Nu zic ca nu se poate. Dar nu poti sa ai planul asta. Nu e un plan. E un vis. Si nu poti sa-ti propui sa-ti traiesti un vis. Ci eventual sa incerci. Dar cum suna “Anul asta o sa incerc sa ma dau la un raliu. La anul sa fac tot campionatul si daca totul merge bine, in 2015 poate o sa ma bat pentru un podium la clasa 9”? Ehe, Mitrasca, ca sa te bati la clasa 9 iti trebuie cohones si money. Iar tu nu prea le-ai avut in acelasi timp. Unde mai pui ca baietii cu experienta vor sterge cu tine pe jos?!

Stop. Undeva in cuvintele de mai sus s-a strecurat o mica eroare de judecata. Acolo unde rezultatele au fost inzestrate cu o asa mare importanta incat au paralizat toate bucuriile. Nu rezultatele trebuie sa fie magnetul motorsportului. Ci cursele in sine. Nu dorinta de a fi campion mi-a adus podiumurile si bucuriile ci nevoia de a fi la toate etapele.

Cand l-am vazut pe Delecour in ce forma fizica e si ca ia titlul in Romania cu atata naturalete mi-am zis ca mai pot fi 15 ani de curse pentru mine. Dar locul sapte a lui Delecour la Janner Rally nu e nimic pe langa locul 12 luat de Stig Blomqvist pe un Evo IX. Stig are 66 de ani. Da, ai auzit bine, 66. E adevarat ca Stig probabil ca piloteaza in somn mai bine decat voi putea eu in realitate dar asta nu ar trebui sa influenteze cu nimic fericirea in interiorul casniciei mele. 

Cand incepi antrenamentele de atletism pentru proba de 400m, la 12 ani, afli ca la 35 s-a cam terminat cu sportul de performanta pentru tine. Si esti un copil de 12 ani care inca isi da cu stangu-n dreptul. Eu am 35 si abia am inceput un sport. Stig are 66 si inca mai poate. Asa ca, cu capul pe umeri sau nu, oricat de multe fire albe ai, motorsportul iti da sansa sa-ti invingi varsta. Culmea, cu o generozitate foarte rara printre sporturi. Sa fie clar, iti da sansa, nu iti teleporteaza masina la finis.

Asadar, impacat cu gandul ca mai am ceva timp in care sa ma bucur de pasiunea mea, ma gandesc cu frica la ce am spus aici. Pentru ca eu am pilotat doar la coasta iar acum vorbesc de piloti de raliu. Si numai unul si unul. In plus, daca viteza in coasta e o dama pe care sa o duci o data pe luna la Opera si de doua ori la teatru, raliul e o ducesa care iti pretinde Opera din Viena cel putin o data la doua saptamani.

 Deci ce planuri am pentru anul asta? Simplu. La un moment dat o sa merg in luna de miere … chiar daca pentru moment tot ce pot sa-i ofer noii mele sotii e un film la cinema. Miercuri, cu codul de la orange.      

Stii momentul acela cand esti indragostit si simti ca esti cel mai norocos om din lume! Ei bine, la un moment dat am fost si eu cel mai norocos din lume. Era dupa ce am asteptat mult timp, convins ca am sanse sa pun mana pe acel bilet castigator al loteriei vietii. Evident, cu biletul castigator pe numele meu, am reusit sa-l pierd sau sa cheltui tot ce era pe el, nu mi-am dat seama nici pana azi. Asa ca am coborat printre oamenii de rand. Rapus, fara energie si cu toate sansele intrerupte de decizia sa merg sa traiesc in alta tara, am revenit printre cei care mi-au facut mana la plecare.

Cu greu m-am repornit. Am luat-o de unde stiam mai bine. De la un dealer auto. SEAT, evident. Cu gandul ca nimeni nu poate castiga de doua ori la loterie, rostul meu era altul. Sa ma tin de o promisiune pe care nici macar nu o facusem. Ci care mi-a fost smulsa fara sa pot sa spun daca sunt in stare sau nu sa o duc pana la capat. Intr-un fel e ca si cum destinul mi-ar fi impus aceasta promisiune. Asa simt acum. Problema cu astfel de promisiuni este ca nu ti le poti retrage. Pe oameni ii mai poti fenta, minti, insela. Cand insa iti faci tu o promisiune nu te poti descotorosi de ea doar pentru ca nu mai ai energie sau pentru ca a venit criza. Mai rau e cand faci un pariu cu tine. Daca-l pierzi, nicio inchisoare si nicio pedeapsa din lume nu poate sa fie atat de severa precum poti fi tu cu tine. 

Eu am pierdut un astfel de pariu. Am plecat in Olanda un om norocos care a pariat pe o relatie dar am revenit un om infrant care si-a pierdut drumul. Cat de debusolat poti sa fii dupa ce nu te mai intereseaza incotro te indrepti e inimaginabil. Viata are grija insa de toti si ne ofera oportunitati de a spera din nou in cele mai neasteptate momente. De obicei exact in momentul in care esti mai doborat.

Sansa mea a stat in cateva cuvinte pe care le-am primit chiar inainte sa ne despartim de tot. Eu am intrebat-o “Mai e vreo sansa sa fim impreuna?” Ea mi-a raspuns “Nu”. “Si atunci eu ce o sa fac?”.”Fa-ma mandra de tine!”. Si asa mi s-a smuls, fara sa pot sa ma impotrivesc, acea promisiune.

Am asteptat momentul in care sa incep sa fac ceva in sensul asta si cand am apucat doar cu un deget sansa sa pilotez, nu m-am mai uitat inapoi. E ciudat sa spui “nu iti trebuie bani, nu iti trebuie noroc, poti sa faci orice, doar sa ai vointa”. Chiar si eu mi-as rade in nas. Dar se pare ca e adevarat. Daca nu e, inseamna ca toti cei care au avut vointa si au ratat au decis sa taca dintr-un motiv sau altul.

Poti sa faci mandru pe cineva in milioane de feluri. Cel mai bun mod insa e cel care te reprezinta cel mai bine. Si eu am gasit cursele de viteza in coasta. Pentru moment e ce trebuie. Stiu ca se poate mult mai mult dar nu stiu daca neaparat in aceste curse sta implinirea mea… si mandria “ei”. Marea realizare a mea nu e ca ma apropii de momentul in care sa fac pe cineva anume sa fie mandra de mine. Ci ca o data ce am pornit pe drumul asta am inceput sa cred ca poti sa castigi si a doua oara la loterie. Bineinteles ca ce am pierdut in Olanda ramane pierdut. Dar a doua oara, cu cineva nou, la dracu cu precautiile, pun pariu pe orice, ca o sa cheltuiesc castigul cum ar fi trebuit sa o fac de prima data!        

Sunt pe primul loc la clasa H4. Dupa cum aratau lucrurile la mijlocul sezonului, fotoliul asta de lider nu era al meu nici in cele mai optimiste planuri. Inca o data “masina de cusut” a functionat si a postulat pentru cei care inca nu s-au prins ca de trei ori 5 e mai mult decat o data 10. E adevarat ca Horatiu Ionescu Cristea ne-a dat niste lectii de pilotaj in primele curse atat de grav ca parca eram in epoci diferite. Si chiar eram. Fordul Mk2 fata de Ibiza, Renault 5 GT sau Golf-ul lui Prepelita, era din alta epoca. Mana lui Cristea insa e imprumutata de la un alien.  Dar HIC a dat masina si nu a mai venit. “Monstrul” s-a rapus singur.

Emil Ghinea si cu Dan Prepelita s-au dezmeticit dupa primele etape si mi-au administrat la randul lor batai. Pe fondul unor precautii exagerate, a faptului ca alergam dupa PR si dupa 7000 de podiumuri cu o singura masina, eram batut de acesti doi tipi cu toate ca experienta era de partea mea.

Scuze se gasesc intotdeauna. Ca masina lui Ghinea e mai usoara si mai puternica. Ca Golful lui Prepelita are o cutie de miliarde de euro, ca la fel, are cai cu nemiluita, ca avoane, ca avioane. Adevarul e ca eu trebuia sa fiu in fata lor, punct. Si cand ziceam ca sunt in pericol sa pierd chiar si ultimul loc pe podiumul final al clasei, baietii astia doi au dat de ghinion.

Ghinea s-a dat peste cap, la propriu, intr-o incercare sa se duca peste Padurean si Sanu, iar Prepelita a spart cutia. Asa ca la Paltinis, Ghinea a venit cu masina refacuta dar el inca in refacere iar Prepelita cu o masina de imprumut. Amandoi au fost prinsi pe picior gresit astfel ca pentru prima oara m-am trezit pe prima pozitie la H4. In etapele respective. A urmat Rasnov unde Ghinea inca nu-si regaseste masina sub noua caroserie, iar Prepelita mesteca in aluat un schimbator cu o cursa de un metru al unei cutii de strada. Iar si-au luat-o. Si in felul asta, filosoful Mitrasca ajunge sa se umfle in pene cum ca el a gasit strategia perfecta pentru performanta si drumul spre absolut.

Dar locul in clasament nu e intotdeauna diagrama pasiunii, a talentului, a performantelor adevarate. Ci suma conjuncturilor favorabile celui de pe primul loc. Daca este sa fiu sincer, oricare din cei trei adversari ar merita mai mult ca mine trofeul cel mare. Acum, inainte de ultimele doua etape, doar Ghinea mai are sanse la el. Si culmea, dupa ce s-a publicat lista inscrierilor la Sinaia, as putea sa ma asigur ca raman pe prima pozitie doar printr-o nesportiva neprezentare. Nu se constituie grupa, Ghinea ia maxim 12 puncte in fiecare etapa si pac. Ruxi devine campioanala H4. Si in afara de aceasta perfida strategie mai sunt posibile si altele care sa ma asigure ca Ghinea ramane de locul doi.

Dar nu voi apela la niciuna din ele. Pentru ca pilotul portocalei mecanice este un concurent pe gustul meu. Indarjit, curajos, fair play. A tras tare la fiecare etapa. Si-a reparat masina dupa accident intr-un tur de forta care merita toata lauda. A riscat. A incercat. A avut probleme la majoritatea etapelor. Tot timpul intr-o lupta cu o masina capricioasa, cu el, cu setarile si cu gumele. A plecat in mijlocul concursului la Sf Gheorghe sa caute planetara. A sudat-o pe cea rupta, a ajuns cu ea in finish rupta si tot m-a batut. Se uita cu manie la timpi, nu se sfieste sa spuna ca isi doreste titlul, ca se bate pentru el si e important sa-l castige. Nu e ca altii care se stramba cand aud de clasamente si fac pe gentlemanii cum ca ei sunt de placere la curse, ca nu-i intereseaza etc.

Pentru toate astea si nu numai, ma duc la Sinaia sa ma iau de gat cu un adversar care imi face cinste. Daca ma bate e meritul lui, daca il bat eu, imi scot de pe acum palaria in fata lui. Emile, in 2012, H4 ai fost tu! 

Nu am fost la Iasi sa vad cursa si nici nu simt vreun regret ca nu am fost. Stiu ca a fost un raliu misto, am fost anul trecut, dar este un orgoliu al celui care a concurat intr-o disciplina. Acela ca nu mai suporta sa stea pe margine dupa ce a fost concurent. Ma rog, prostii psihologice.

Inainte de raliul de la Iasi am remarcat cateva lucruri. Ca Raspopa si-a luat un DS3, Ca Sebi Barbu a scos sabia bataliei la doua roti motrice, ca BCR scoate comunicate comuniste si arogante, ca FRAS habar nu are sa calculeze punctele din clasamente si multe altele. Si ca de obicei, ultima etapa, confirma lipsa de strategie a celor care ar fi putut fi castigatori sau pe podium dar care au ales sa traga tare si sa …. iasa afara.

Sa le luam pe rand. Raspopa a spus ca vrea sa se acomodeze cu masina si a dus-o la final. Onorabil. S-a batut cu Alex Filip si a facut ce trebuia sa faca si nimic mai mult. Sa se anunte pentru anul viitor. Ceea ce nu ma ajuta la demonstratia “rautacista” deci trecem repede mai departe. Sebi Barbu a zis ca tinteste locul II la doua roti motrice. Ceea ce nu tinea doar de el ci si de Vlad Cosma fata de care trebuia sa recupereze mai mult de 15 puncte. Asa ca a tras ca nebunul   (si nu cu DS3-ul ci cu Clio-ul lui mai vechi) si a sarit afara. Ceea ce l-a lasat pentru moment pe locul trei in clasamentul pe sezon la 2WD insa cu un mare risc. Sa-i ia locul Bogdan Barbu. Da, domnilor! Bogdan Barbu, daca termina raliul Iasului, ar fi fost cu Dacia lui pe podium la 2WD la finalul sezonului. Bineinteles ca Barbu a iesit si el in decor. A terminat totusi campion la cupa Dacia si clasa 9! Asadar concluzia e simpla. Daca Sebi nu se agita asa tare probabil ca iesea in fata lui Raspopa si isi atingea planul ( Cu Vlad abandonat. Daca Vlad nu abandona, nu avea nicio sansa la locul II ).  La randul lui, Vlad daca ajungea la final era campion. La fel si Bogdan Barbu care trebuia sa ajunga la final in fata lui Csongor ca sa urce pe podium la 2WD. Ceea ce era floare la ureche pentru el.

Situatii similare au fost si in alte clasamente unde Tincescu a pierdut in fata lui Grigore ultima treapta a podiumului la clasa 9. Sau cum Badiu a pierdut titlul la Juniori in fata lui Tomita. Sau cum Vlad Cosma a pierdut titlul in fata lui Adrian Dragan. Mai e si victoria lui Tomita de la clasa 3 care l-a dus direct pe pozitia a doua la final. Si cate altele? Si in multe din aceste cazuri, cei care au pierdut un rezultat important nu aveau altceva de facut decat sa parcurga raliul pe mijlocul drumului si sa se fereasca de necazuri.

Dar parca cel mai usturator rezultat l-au avut cei de la BCR. Cei care se duceau sa “termine ce au inceput” dupa cum spunea comunicatul lor. Adica sa incheie o data pentru totdeauna socotelile la echipe. Iar aroganta le-a fost “rasplatita” cu cateva abandonuri in timp ce ESD-istul Delecour a facut ce a stiut cel mai bine. Sa bata tot. Dar romanismul vine de abia acum. Cu “traseistul” Girtofan care e acuzat ca ar fi primit ajutor ilegal si a pus in pericol toata munca lui Delecour pentru ESD si in consecinta titlul la echipe.

Si ca sa fie sportul impregnat de cultura “pesedist -culinara” marca Keleti, acesta si-a varsat pe Facebook amarul abandonului pe nesportivitatea ( deocamdata neoficiala ) a lui Girtofan. Daca, intr-adevar, Girtofan a facut toate cele ce ii sunt imputate atunci dublul campion va avea cateva sedinte neplacute cu oamenii care il sustin. Asta pe langa o imagine cam sifonata…. daca asta il mai afecteaza cu ceva, acum?!

Asadar, pentru a nu stiu cata oara, mi se adevereste ca atunci cand declari razboi si te bati cu caramida in piept, ti-o iei pe coaja. Si invers. Cei care merg cu sufletul impacat si nu sunt incrancenati dupa un rezultat, il reusesc mult mai usor decat credeau. 

Dar, foarte important, daca am ajuns in acest punct, sa atrag atentia asupra unui lucru. Din fotoliul de acasa, judecatile sunt intodeauna foarte aspre. Toti stim cand trebuia Rooney sa dea pasa, cand ar fi trebuit Murray sa mearga la fileu si ce trebuia sa faca Giri in fata problemelor aparute la Skoda lui. Da, e adevarat ca Adi Dragan a castigat clasa 6 cu o strategie facuta dintr-un fotoliu comod insa incrancenarea si imbrancelile (discrete, fair play, arogante sau strigatoare la cer ) sunt apanajul celor care se lupta. Care concureaza si isi doresc un rezultat. De pe margine, se vad doar abtibildurile nu si mecanismele bolizilor. E usor sa spui, “fraiere, nu trebuia decat sa stai pe mijlocul drumului!”. Dar motorsportul nu este doar strategie, puncte si rezultate. Este, inainte de toate, sa mergi tare pe probe.

Asa ca, de unde am stat eu, comod, acasa, e normal ca am vazut in primul rand strategii pripite sau ignorate complet. Dar pentru ca am fost si eu printre ei am vazut si sportivi care au strans din dinti sa ajunga la aceasta ultima etapa ca sa se bata cum au stiut ei mai bine.  Si cand iti doresti un rezultat, de multe ori te trezesti facand lucruri care nu te caracterizeaza. Sau te lasi luat de val. Eu ii felicit ca au fost acolo, ca au mers tare, ii invidiez si ii respect pentru asta! Pe Toti!