CÂND VISUL COPILĂRIEI SE ÎNTÂLNEȘTE CU NEBUNIA MATURITĂȚII
Parcă ieri îmi amintesc dupa-amiezele întunecate de iarnă în care mă jucam Need For Speed Underground în dormitor, cu boxele date tare. Mă întâlneam cu prietenii și discutam ce mașină am mai cumpărat în joc. Îmi amintesc că începeam mereu cu Mazda Miata pentru că era super manevrabilă. Uneori schimbam cu Acura. Mă bucuram și mă lăudam când reușeam să îmi cumpăr Audi TT. Dar un pas super important a fost momentul în care am putut să joc cu Nissan 350z. Asta pentru că, în principiu, nu am mai avut nevoie de altă mașină până la Skyline (care, surpriză, este tot un Nissan). Avea un acel ceva…în afară de faptul că, cel puțin în joc (nu am mers niciodată cu 350z) se conducea excelent, arăta demențial. Sigur, acum când mă gândesc la culorile și stickerele pe care le aveam pe el…să zicem că așa cum îl configurasem eu arăta excelent într-un videoclip pe Taraf TV.
Vremurile au trecut și atunci când mi-am luat permis știu că am trecut cu ochii peste vechea mea dragoste platonică. Avea un preț acceptabil, nu în buget, dar nici obscen de scump. Era suficient cât să visez. Mă distrugea ideea unui consum uriaș și lipsa unei banchete pe spate, fie ea și înghesuită, ca să poți să mai convingi pe cineva să împarți costurile.
Așa cum era de așteptat, nu s-a lipit de mine Nissan-ul. Bine, nu s-au lipit de mine nici alte mașini pentru că a trebuit să mă angajez și abia după mi-am permis un Civic. Dar iată că cei de la Nissan s-au îngrijit să îmi reînvie un vis…
CINE ESTE NISMO
370z-ul nostru nu este unul oarecare, ci versiunea NISMO…o versiune unde băieții de la Nissan s-au străduit să aducă o mașină de stradă cât mai aproape de una de circuit. Este tentant să vă gândiți la M-Sport și la AMG ca la niște metafore potrivite, dar în acest caz, NISMO este mult mai subtil. Asta pentru că ultimul lucru pe care îl adaugă modelului de bază, este putere. Echiparea de circuit vine cu doar 18 cai în plus și asta pentru că toții extra-banii pe care îi dai se duc în lucruri de finețe, legate de manevrabilitate și anduranță: suspensii de circuit, frâne cât casa, un lichid de frână special care previne supraîncălzirea, evacuare, scaune Recaro, cauciucuri pe 285, bodykit, direcție grea…
Este foarte important de menționat, încă de la început, că mașina asta nu este pentru oricine. Poate îți plac mașinile frumoase, poate îți plac alea puternice, poate vrei să se audă bine când treci pe Dorobanți pe lângă cafenele. Mașina asta nu e pentru tine, mașina asta este pentru cel căruia i se ridică părul când aude de diferențial cu alunecare limitată, supravirare, apex și alte cuvinte care pentru majoritatea șoferilor nu înseamnă mare lucru.
PRIMA ÎNTÂLNIRE NU SE UITĂ NICIODATĂ
Mă așteptam să fie o mașină puternică și destul de hardcore. Nu mă învârt mult pe lângă ea pentru că de fiecare dată când am venit la Nissan am admirat-o. Mă mulțumesc să fac o remarcă mentală: e una din mașinile căreia pozele nu îi fac dreptate…arată substanțial mai spectaculos în realitate. Mă așez la volan…intru până la gât în scaunele tip găleată…cred că nu mă descurc să mai ies de aici. Interiorul este dur și înghesuit…plin de roșu și de cusuturi și de accente. Îmi place. Volanul nu se reglează în adâncime, dar când miști sus-jos de el se mișcă în același timp cu instrumentele de bord. Mă simt învăluit de mașină. E ușor copleșitor. La pornire motorul se turează ușor, cât să scoată un sunet dominant. Eu sunt regele parcării, spune. Cum plec de pe loc rămân surprins cât de mecanice și pline se simt pedalele. Și cât de greu e volanul. Și cât de scurt e schibătorul. Sincer, distanța între treapta întâi și treapta a doua e mai scurtă decât memoria electoratului românesc. Ies din curte, ajung în stradă. Trec primele 30 de schimbări de treaptă și încă mă lupt să merg lin cu mașina. Parcă și ea se luptă cu mine. Vrea să rupă șoseaua, să rupă un stâlp, să rupă ceva.
Prind prima porțiune de drum liber. Țărănie. Accelerație blană…schimb a doua violent…instant spatele derapează și e recuperat de sistemul de control electronic al stabilității. Hmm…îmi zic…asta nu e una din mașinile alea care se pisicesc pe lângă tine să îți dea impresia că știi să conduci. Am impresia că vrea să mă omoare și mă tot imploră să îi dau ocazia.
Restul drumului se desfășoară într-o serie de accelerații și frânări dezordonate. Mașina este sălbatică…nu e nimic super tehnologic, super sofisticat. Este inginerie old-school. Și se simte. Motorul îți rupe dinții în partea superioară a turațiilor. Cauciucurile sunt super aderente, mai puțin atunci când îți pui mintea cu ele și cu accelerația. Direcția este ca la kart. Ambreiajul este suficient de dur cât să faci febră musculară la picior. Toate chestiile se aud în cabină…de la motor și evacuare, la zogmotul de rulare, transmisia, șuruburile și Dumnezeu știe ce alte piulițe și tăblițe au mai pus oamenii ăștia prin portbagaj.
Brutalitatea și simplitatea astea sunt fascinante. Mă gâdilă și mă fac să mă simt împlinit. Îmi aduce aminte de Toyota GT86, care deși se bucura de aceeași filosofie, nu era la fel de temperamentală. Mă uit prin parbriz la capota lungă în timp ce mă concentrez la feeling-ul volanului….e multă mașină aici sub mine, îmi zic. Mă face să mă simt plin și euforic. Șase ore de când am luat mașina nu m-am dat jos din ea. Nu am văzut cum arată de afară. Îmi doream o șosea liberă. Un drum pe care să nu pun pe nimeni în pericol. Voiam să mă lupt cu mașina asta chiar dacă eram sigur că o să pierd.
Zilele următoare tot nu am reușit să îmi potolesc extazul. Adoram să aud evacuarea și motorul în accelerare. Toată lumea întorcea capul. Toți exaltau de uimire. Nu trebuie să fii un expert să vezi că mașina asta este leul care a greșit pădurea și a nimerit printre oi. E rea, e lată, e albă și tot ce vrea e să mănânce asfalt.
Dacă ești un pasionat de motorsport sau de fenomenul auto în general…mașina asta e echivalentul unei injecții cu steroizi. Îți vine să desfaci berea cu dinții, să mănânci porcul direct de pe proțap, să îți razi barba cu toporul. Glumesc. Cum naiba să îți razi barba! Las-o acolo!
Mașina pe care noi am condus-o este rezultatul unui facelift din 2015. M-am uitat la ce a adus nou faceliftul… Tot ce nu îmi place la mașina asta. Mi se părea că și casetofonul ar fi inutil, având în vedere că am ascultat muzică vreo 20 de minute în total, în trei zile. Și faceliftul a adus navigație, cutie automată, lumini LED și tot felul de chisnovății metrosexuale. Eu dacă aș fi Nissan aș da chestiile astea în versiunea de echipare de bază pe NISMO și aș cere bani ca să le scot. Nu vreau butoane pe volan. Nu vreau displayuri. Nu vreau să fiu menajat. Plus că, la ce îți trebuie cutie automată când ai cutia asta manuală cu SYNCHRO REV CONTROL – o funcție care ajustează viteza motorului cu treapta de viteză în care intrii, astfel încât schimbările să fie perfecte chiar dacă nu ești în stare să faci tu singur asta (este echivalentul unui vârf-călcâi automat).
DE CE NU POȚI SĂ MERGI CU MAȘINA ASTA ZI DE ZI
Ba poți. Doar că nu este foarte ușor…și probabil pe termen lung nici prea plăcut. În primul rând consumul. Mi-e greu să vă spun cât ar consuma mașina asta dacă se merge omenește cu ea. Nici nu aș putea să vă spun dacă se poate merge omenește cu ea. Ideea e că, în primele ore, consumul mediu la noi a ajuns la 23 de litri la suta de km. Probabil că puteți să vă descurcați mult mai decent de atât…dar oricum.
Suspensia…deși excelentă pe viraje o să vă facă să vă pensionați pe caz de boală înainte de termen. O să vă scuture toate balamalele și o să simțiți fiecare pietricică. Credeam că o să mai treacă ceva ani până o să mă vaiet de confortul unei mașini, dar…chiar dacă în mod recurent dormiți pe sticle de bere aruncate pe bolovani și cuțite…o să simțiți mașina asta. Pe bune, ar trebui să dea câte o mașină dasta fiecărui primar Bucureștean…să vezi atunci cum or să arate drumurile.
Trosnetele și pocniturile și motorul și eșapamentul…sunt toate super incitante când mergi tare…dar sunt sigur că sunt mai greu de suportat după o zi de muncă, în care te dor picioarele, nu ești hidratat și vrei să cazi cu fața în pernă.
Portbagajul…ar trebui să se numească port-portofel. Are cam o palmă adâncime și cred că poți să îți cari o cămașă…dacă e călcată bine și nu are cute mari.
N-aș spune că toate cele enumerate mai sus sunt puncte negative…e o mașină de circuit. Ba chiar nici nu aș vrea să fie altfel. După cum a spus Einstein – „Dacă judecăm un pește în funcție de abilitatea de a urca în copac va petrece toata viața crezând că e incompetent”
CUVANT DE FINAL
M-am despărțit cu greu de mașina asta. Și nu din cauza leziunilor la coloană provocate de suspensia neiertătoare. Este exact așa cum visam o astfel de mașină să fie. Brutală. Periculoasă. Directă. Vie. Mașina asta face ce trebuie să facă foarte foarte bine, dar ceea ce trebuie să facă nu e pentru oricine.
Adio NISMO, sper să ne întâlnim din nou…(în forma lui GTR)