All posts by Andrei Mitraşcă

Cursa de anduranta


Unul din cei trei “best friend” ai mei traieste in Elvetia. Dupa ce a terminat Politehnica la Timisoara a vrut sa faca un master.Tot la Timisoara. Nu l-au acceptat. A fost insa invitat in Elvetia sa-si faca acolo doctoratul. Interesant, nu? Ai nostri nu l-au considerat vrednic de un master in schimb a fost dorit la Universitatea din Berna pentru un doctorat. Acum e consultant in niste domenii pe care nu prea le inteleg.  Sustine conferinte, antreneaza creiere, isi creste copilul, isi iubeste sotia.

 

Cand eram in liceu, m-a intrebat ce vreau sa fac in viata? Si inainte sa dau piept cu ea, ce facultate as vrea sa fac? Nu stiam nimic pe vremea aceea.  El stia. Vroia la Politehnica, vroia informatica. Eu in schimb, eram pierdut. Eram la o clasa de informatica, faceam atletism, luam ore de pian si vroiam sa dau la Filosofie. A urmat Facultatea de Psihologie desi am dat de doua ori la Filosofie. Am facut o formare in Psihoterapie dar am inceput sa vand masini dupa ce am terminat facultatea. La un dealer SEAT, unii stiti povestea de dupa.  

 

Prietenul meu a stiut dintotdeauna ce vrea sa faca. A vrut sa inteleaga sisteme, orice sistem, sa teoretizeze si sa puna in practica ce a invatat. Nu neaparat in ordinea asta. Si a ajuns departe. In comparatie cu el, eu nu am ajuns nicaieri. Si era clar de pe vremea aceea. El era focusat, eu eram imprastiat. El invata pentru facultate, eu ma dadeam cu masinile noaptea. El initia grupuri de studenti intr-o materie pe care a inventat-o chiar el, eu ma uitam la filme. El a inceput sa lucreze, eu pierdeam vremea prin tara si prin Europa.

 

Si pentru toate astea l-am invidiat. Il vedeam atat de impacat cu ce vrea si ma gandeam ce simplu trebuie sa ii fie! Sa stii ce vrei! Tot ce acumulezi te duce in directia buna. Nu te pierzi pe drumuri secundare ci mergi doar inainte. Si cel mai important: ai luat startul la o varsta la care asimilezi ca un burete tot ce iti iese in cale!

long-distance-runner

Pe cand el isi sustinea doctoratul, eu nu faceam bine distinctia intre raliu si coasta. Si uite, acum aproape tot ce ma reprezinta are legatura cu cursele de masini. Daca ar fi o intrecere de alergare de 5000m intre mine si Doru ( elvetianul nostru ) cred ca el ar avea un avans de vreo opt tururi. Norocul meu este ca nu suntem intr-o competitie cu celalalt. Ci doar intr-o cursa de anduranta cu sine. Toti cei ce ajung la final primesc cate o medalie. Dar ca sa ajungi la final trebuie sa faci ceva, sa-ti lasi amprenta cumva. Sa te ridici cu un cap peste medie. Orice, si iti vei primi medalia. Eterna mea problema a fost sa iau startul. Am fost mereu incremenit in fata posibilitatilor si nu am avut curajul sa renunt la niciuna. Totusi, timpul a avut grija sa ma aduca intr-un loc in care sa fiu multumit cu drumul ales. Chiar daca nu am pornit pe el cu gandul ca o sa ajung departe.    

 

Ma gandesc acum la Doru pentru ca e prima oara in viata cand stiu ce voi face in urmatorul an. Stiu sigur.  O sa merg la toate etapele de coasta. Pentru ca vreau sa duc la final cinci ani plini. Da, asta o sa fac! Vreau sa ajung la 70 de curse consecutive. Si daca se poate, sa ajung la finis la toate. Niciodata nu m-am simtit mai impacat cu ce am de facut.  Mi-ar placea sa ma lupt pentru rezultate, sa-mi bat timpii din ceilalti ani, poate sa am o masina noua de concurs. Dar daca nu o sa pot, nu e nicio problema. Singurul rezultat sportiv pe care ti-l poti impune e sa iei startul la toate etapele. Si eu asta mi-am propus. Si o sa-mi duc la bun sfarsit planul pentru ca l-am mai avut si l-am dus de trei ori in situatii mai grele ca acum.  Si de fiecare data cand mai reuseam un an de coasta ma gandeam la prietenul meu. Ma gandeam ca probabil asa s-a simtit si el cand trecea cate un hop in cariera lui. Acea satisfactie ca ai construit ceva ce nu mai poate sa iti fie luat.     

 

Din pacate, Doru e departe. Din toate punctele de vedere. Prieteniile din liceu insa nu se sting. Si chiar daca nu ne-am vazut de cativa ani, abia astept sa stam fata in fata. Sa ma intrebe “ Andrei, cum iti merge?”. Si eu sa-i spun “ E bine, Doru, sunt multumit!”. Si dupa aceea vom vorbi de familie, subiect cu care sunt prins in offside pentru moment. Desi un tata care a participat la toate cele 70 de curse de coasta din 2009 pana in 2013, nu suna deloc rau, nu-i asa?       

Daca arde, arunca benzina


Cea mai mare intuitie este sa pleci cand simti ca te apropii sa intelegi viata. Daca nu ma crezi incearca sa iti imaginezi cum ai trai daca nu ti-ar fi frica de nimic, daca nu ar putea sa te mai mire ceva, daca nu ai mai avea sperante.  Nu ai mai avea ce sa-ti doresti, totul ti-ar fi egal, nu te-ar intrista nimic pentru ca ai inteles de ce se intampla.

 

La fel este si cu alte lucruri mai mici. Nu foarte mici pentru ca daca ne impotmolim la a intelege unele lucruri simple dam in alta pacoste. Adica nu e bine nici sa fii geniu dar nici idiot. In mare, tot ce trebuie sa stim despre viata este ca timpul nu curge niciodata inapoi, ca totul e permis in razboi si in dragoste si ca fetelor le plac cicatricile baietilor.

 

Asa ca daca iti doresti sa vezi un film, da-l jos de pe net, imprumuta de la alte activitati doua ore si uita-te la el! Daca te impinge nevoia sa te dai in curse, da-te! Iar daca iti place o fata, du-te la ea si spune-i “Stiu ca suna aiurea, dar trebuie sa ma lasi sa te invit la un ceai”! Da, o sa fii distrus a doua zi la serviciu pentru ca ai adormit la doua noaptea, o sa-ti nenorocesti toate perspectivele cand o sa alegi sa arunci banii de casa pe curse iar cu fraza aceea de agatat vei bea singur 100 de litri de vin inainte de prima ceasca de ceai cu vreo fata. Dar stim deja, mai bine sa avem ce regreta decat sa regretam ca nu am incercat. 

 

Cu toate ca sa incerci sa cuceresti o fata este infinit mai savuros si probabil cel mai frumos in viata asta, noi ne vom opri bineinteles la curse. La nevoia de a merge la curse.

 

E clar ca cei mai multi dintre piloti vor sa fie admirati, sa fie aplaudati, sa fie recunoscuti. Admit ei sau se dau mari profesionisti introvertiti, adevarul e ca tanjesc dupa galagia galeriilor de pe margine si de la masa. Dar fani ai si la fotbal si sunt mult mai multi. La curse insa, vraja e alta. E riscul, curajul, concentrarea celui care ataca un viraj la 180 la ora mai calm decat deschide omul obisnuit un calculator. O face de 0 mie de ori la rand fara sa clipeasca si cu asta ne-a dat pe toti pe spate.

 

Insa doar pentru ca ne place sa fim aplaudati si priviti cu admiratie nu inseamna ca stim ce e cu nevoia asta patologica de a participa la curse. Ce hraneste nevoile acestea venite parca dintr-o viata anterioara ramane, in covarsitoarea majoritate, un mister. Si cel mai bine e sa ramana un mister. Ca sa ai combustibil pentru avant. Stim cu totii cazuri in care oamenii au luat decizii rationale sa se retraga din a-si face o dambla pentru ca foaia cu plusuri si cu minusuri a tras concluzia rece ca se afunda. Si culmea, nu s-au mai afundat in datorii, au incheiat-o cu certurile pentru timpul pierdut, pentru absenteism din viata celor dragi insa au sarit direct in alta afundatura. In engleza ii zice “misery”. Au facut burta, s-au blazat, s-au ascuns de ei. Cu toate ca acum concediile sunt all inclusive si copiii si-i duc la gradinita cu SUV-ul luat cu banii jos, cate un oftat sau o privire lunga le tradeaza dorintele care inca ard in ei.

Running_Man_on_Fire_by_evilopi8

Iar eu vroiam sa ajung exact aici. Daca esti pe punctul sa te lasi convins ca ceea ce iti place nu e bine pentru tine, da-i naibii pe toti! Si pe piticii rai din capul tau. Walk away si continua cu ceea ce te face fericit! Asa ca daca “te arde” sa te dai la curse, nu incerca sa inabusi focul lasandu-l sa piara, ci arunca apa pe el! Vei fi cel mai fericit sa-ti lingi si sa-ti arati tacticos ranile pentru ca inevitabil se va dovedi  de fiecare data ca ai aruncat cu benzina.     

Drive test SEAT Toledo – Fratele cel bun


Unul din secretele nu foarte bine ascunse ale succesului este lejeritatea. Ceea ce suntem invatati cu o indarjire teribila este ca trebuie sa muncim, sa trecem peste obstacole, sa ne dam silinta si sa strangem din dinti. Zece la suta inspiratie si nouazeci la suta transpiratie.

 

Dar succesul nu vine doar pe calea cea grea. El este mult mai la indemana talentului, a flerului. Gratia cu care obstacolele sunt trecute cand sunt abordate cu lejeritate ne mira de fiecare data cand reusim sa facem asta.

 

Ceea ce e valabil pentru oameni e valabil si pentru orice e facut de mana omului. Ideea ca suntem atrasi de un lucru doar pentru indeletnicirea lui, e o minciuna. Suntem atrasi de povesti, de felul in care un lucru ne completeaza sau ne pune in valoare acele trasaturi pe care vrem sa le aratam.

 DT SEAT Toledo-7

Un Volkswagen va spune despre noi ca suntem oameni de incredere, ca apreciem calitatea dar nu vrem sa epatam. Dar nu va spune niciodata ca suntem oameni care risca. Oamenii care risca isi cumpara Alfa Romeo sau FIAT 500 Abarth. Un Volkswagen nu iti inspira lejeritate, dar iti inspira cumpatare. Si cu toate ca avem impresia ca am fost convinsi de pret, de design sau vanzator, decizia de a cumpara un VW sau oricare alta marca e luata cu mult inainte sa ne dam noi seama. Cu mult inainte sa incepem munca propriu-zisa de analiza.

 

Ne plac BMW-urile pentru ca sunt rapide, cu o tehnologie impecabila sau indraznete ca design. Ne place Skoda Octavia pentru ca ne face sa ne simtim bine cu decizia de a arunca 20.000 de euro pe o masina mai batranicioasa ca un mileu pe un televizor cu lampi. Ne plac Hondele pentru ca stim ca au motoare rafinate, coupe-urile Mercedes pentru ca sunt elegante, Bentley-urile pentru ca nu sunt Rolls Royce, etc.

 

Dar de ce ar fi cineva atras de noul SEAT Toledo? Un copil slabanog care are un tata diform, un bunic care inca mai poate concura cu masinile noi si un strabunic de la care a imprumutat mai mult decat de la tata sau bunic. Cum a ajuns noul Toledo sa fie atat de mic, atat de cuminte, atat de cumpatat? A ajuns asa pentru ca undeva, in birourile de la Wolfsburg, Martorell si probabil Mlada Boleslav, niste oameni s-au hotarat sa incerce sa depaseasca niste obstacole fara sa administreze steroizi sau operatii estetice  jucatorilor Toledo si Rapid. Au acceptat calea cea usoara.

 DT SEAT Toledo-12

Celor care merg alaturi de marca SEAT ca fanii unei echipe de fotbal vor baga capul in pamant insa fanii echipelor adverse vor privi lung cu invidie. Toledo nu vrea sa lupte, nu merge la sala, nu vrea tuning, nu vrea performanta. Suspensia e tot acolo, tare, directia putin nervoasa si calitatea mult mai buna decat la concurenta main stream, insa mesajul noului Toledo nu este unul de atac. Ci de impacare cu nevoile unei clientele biciuite de o economie in criza. Si care sunt aceste nevoi? Simplu. Trei volume, portbagaj mare cu deschidere si mai mare, loc pentru pasagerii din spate, cilindree mica, consum mic, putere suficienta, materiale de calitate, design cuminte si bineinteles un pret adecvat. Adica dublu fata de un Logan dar jumatate dintr-un Passat. Si aici e zona in care mai toti constructorii vor sa joace.

 

Intrebarea pe care mi-am pus-o pe parcursul weekendului in care m-am jucat acest copil a fost daca voi vedea acel talent sau lejeritate care sa ma convinga.  Si raspunsul a intarziat, a intarziat… si nu a venit pentru ca eu nu fac parte din publicul tinta. Am gasit pozitia de condus prea sus, oglinda ia parca jumatate din vizibilitate iar haionul imi fura satisfactia de avea un adevarat sedan in trei volume. In schimb, e exemplar de elegant, simplu si linistitor. Atmosfera in habitaclu e perfecta. Totul e la locul lui. Afisajele sunt clasice, albe. Stiu, sunt client de Leon Coupe, nu de Toledo, insa antrenorii de la Martorell au vazut in noul Toledo acel jucator care le va aduce punctele pe tabelele de marcaj nu prin muschi sau tehnologie. Ci prin lejeritate. Vanzarile vor spune daca aceasta lejeritate a fost doar un optimism exagerat ca in cazul Exeo-ului sau o intuitie geniala ca in cazul Mercedes-ului A Class sau Opel Adam.      

 

Asadar, daca Toledo se va dovedi jucatorul potrivit la locul potrivit, SEAT va anunta cifre economice pozitive, enjoyneering va fi tot mai auzit iar luminile in showroom-uri vor fi aprinse si in weekend . Una din probleme este “evil twin”, Skoda Rapid, care nu va lasa felia de piata impartita frateste. Ci isi va dori mult mai mult. Eu tin evident cu SEAT. Voi cu ce echipa de fotbal tineti?

 

 

SEAT Toledo Reference 1.2/105 cp

prêt standard 14,465 ( TVA inclus )

model testat 16.125 euro.

Consum in test  6,8l/ 100 km – autostrada – 140km /h.

5,8l/100km – 230 km Transfagarasan. 

Norii lui Tempesta


“Norii lui Tempesta” suna foarte apropiat cu “Fumurile lui Mitrasca”. Doar suna. Diferentele sunt mari. Norii abunda de informatii si vin de la cineva care are cam cu 160000% mai mult motorsport in spate decat cel din spatele fumurilor. Trebuie sa spun sincer ca mi-ar fi placut ca norii sa fie pe Motorsportnews.ro . Pe de alta parte e mai corect asa. Se distribuie expunerea mai omogen intre site-urile de motorsport.

 

Tempesta nu numai ca ma complimenteaza cu orice ocazie dar o si face in asa fel incat sa-l cred. Omul care duce in spate probabil cel mai ambitios program de motorsport din Romania se opreste din cand in cand si citeste ce scrie un costas care nu a strunit mai mult de 180 de cai in vreo cursa. Mai mult, el isi dedica din cand in cand timp si pentru a-si scrie impresiile intr-o rubrica online. Nu suntem singurii care ne scormonim prin suflete sa gasim cuvintele care sa spuna in scris ce traim la curse si in afara lor.

Marco Tempestini

Alex Filip are un blog foarte misto. Norris Mageanu are o pana exceptionala. Si o carisma si mai mare. Adi Dragan si Vali Bradateanu sunt jurnalisti auto si campioni ai clasei 6. Cine stie de albumele Freelencer din trecut stie de articolele lui Brada. Radu Fenyo ne spune si el ce simte un debutant intr-un bolid de circuit pe coasta.  Au mai fost multi care au scris, Chiar si Vali Porcisteanu a intrat pe teritoriul acesta la un moment dat. Bine, dar Vali a intrat pe toate teritoriile. Cred ca si in somn posteaza doua-trei chestii pe net. Dar probabil cel mai bun dintre toti este Edwin Keleti.  Pe vremea cand el scria despre cum s-a simtit intr-o masina de Formula1, un Ferrari sau un Dragster, eu credeam ca hill climb inseamna sa te cateri pe stanci legat de franghii. Si scria intr-un fel. Si facea si niste fotografii bestiale. In ultima vreme, Edwin este mai activ in campanii PSD-iste, ceea ce e pacat. O eventuala “Portia lui Keleti” ar fi de departe cea mai savuroasa lectura din domeniul motorsportului.

 

Savoarea insa vine de la Tempesta care nu numai ca are darul de se face inteles intr-o limba mai putin literara dar a devenit un trademark care ne incanta pe toti. Ce nu ne incanta sunt nesfarsitele abandonuri ale omului cu norii. Acum se jura ca a pus lucrurile la punct insa pana nu vad macar trei raliuri consecutive duse la finis nu cred nimic. Programul de milioane al italianului, devenit mai roman ca oricare dintre noi, este pe cat de important pentru sportul cu motor romanesc pe atat de solicitant pentru el si pentru echipa. Un loc unde sa citesti pe indelete gandurile lui este cel mai apropiat fel in care sa stim cu totii cum e sa fii in pielea cuiva care concureaza la nivel international. Si care se bucura ca un adolescent la fiecare test.

 

Cu toate ca Tempesta va ramane o locomotiva pentru o mare parte a motorsportului din tara, eu as fi curios de o rubrica “taramul lui Simone”. El e cel care are cele mai mari sanse sa ne reprezinte in ERC si WRC in viitor. Drumul lui ar putea face obiectul unei rubrici updatate in timp real ce ne-ar interesa pe toti. Iar daca nu sunteti de acord ca v-ar placea sa stiti cum e sa traiesti pe taramul lui Simone pentru ca are sustinerea unui parinte cu resurse, sunt sigur ca “Sageata lui Badiu” ar fi inspirationala pentru oricine. 

 

Dar eu nu-l vad pe Simone scriind. Nici pe Raul. Pentru ca sunt prea focusati pe curse. Ceea ce in sine spune niste cuvinte care ne rasuna fara sa stim sa le scriem. Dar ele sunt atat de convingatoare incat spun printr-o simpla trecere in derapaj mai mult decat 1000 de cuvinte scrise pe un blog. Si nu va pot spune cat ii invidiez pentru elocventa cu care ei comunica fara sa spuna vreun cuvant!   

Break Me


Companiile iti ucid spiritul. Stiu, nu vorbesc din carti. La un moment dat am jurat ca nu voi mai lucra cu carte de munca. Sa nu mai am sefi sau colegi inculti si comunisti care nu vad decat vanzari si roboti. Nu respecta deloc creativitatea, personalitatea sau pasiunea ci doar lozincile pe care le reproduc mecanic.

 

Acesti produsi ai lipsei de caldura familiala combinata cu o incompetenta crasa nu fac altceva decat sa-si gaseasca placerea in a dobori pe cei liberi, pe cei care cumva se simt bine la serviciu. Care isi fac job-ul cu pasiune.  Esti un om cu pareri, cu barba, cu tatuaje sau monarhist, esti dusmanul lor. Nu iti place sa bei, vorbesti deschis despre sentimente, ai prieteni de sex opus cu care nu faci sex, esti o persoana ciudata.

 

La un moment dat, roboteii astia imprumuta conduita de la serviciu si in viata personala. Devin obsedati de corectitudinea politica. E momentul in care la serviciu se discuta doar prin email. Totul se paseaza in curtea celuilalt printr-un forward cu “rog rezolvare situatie”.

 

Toti visam sa fim liberi si sa facem ce ne place dar nu mai suntem de mult in stare sa ne mutam trupurile imbacsite de rapoarte, stres si targeturi imposibile inspre o pauza in care sa ascultam o melodie care ne place. Pentru ca nu mai stim ce ne place. Ne complacem in ce le place celorlalti. Cei care decreteaza ca e normal sa dansezi pe manele daca e petrecere. Iar tu nu stii sa te distrezi daca preferi sa pleci acasa.

break me

Cei care se duc la curse sunt impartiti in doua categorii. Cei care isi permit si eventual mai si fac bani din asta si ce care isi vand si ultimul nasture ca se mai concureze o data. Primii fac performanta si raman in sistem , ceilalti cad rapusi rand pe rand. Cativa razbesc, depasesc greutati si sunt cooptati in echipe puternice. Devin aroganti si fitosi. Intr-un fel, echipa e ca o companie care are un target. Nu sa mergi tare conteaza, ci sa ai masina curata la superspeciala. La fel, stiu, nu vorbesc din auzite.

>>> 

Esti creativ, te joci cu cuvintele, cu mesajele. Te pricepi la lucruri la care nimeni nu se pricepe. Esti de folos companiei dintr-o suta de motive. Nu va dura mult pana vei fi inregimentat. Incartiruit intr-un excel care sa le spuna lor daca meriti banii pe care ii primesti.  Te opintesti la promisiunea ca vei incerca sa te supui, sa le completezi casutele in fiecare cinci secunde cu rapoarte de activitate, cu planuri cincinale, cu draci impielitati. Si asa ajungi sa te stingi. Sa nu mai ai talent la vorbe. Sa capitulezi in fata sedintelor interminabile care iti arata ca nu esti mai bun decat ei. Ei care te verifica pe tine si au visteria plina cu bani.

 

Dar tu esti mai bun.  Pentru ca tu ai cursele. Si daca nu ai curse, ai vise. SI daca iti omoara visele, la un moment dat vei exploda. Si vei  pleca. La mica ta companie, care iti vinde exuberanta si talentul celor care le vor.

 

Doar un lucru nu uita. Daca ajungi sus incurajeaza-le pasiunile celor care lucreaza pentru tine. Nu-ti fie frica sa-i lasi sa zboare. In elanul lor te vor impinge si pe tine. Tu, cel care ai reusit sa ajungi in tabara celorlalti!        

Un moment bun


 

Impreuna cu Costi, nu am mai terminat un raliu de la etapa de la Bacau. Si acela pe ultimul loc dupa ce am plantat masina vreo 20 de minute pe un mal de pamant. Dupa jumatate de an am facut uitate toate greselile si ghinioanele de anul trecut si ne-am inscris la raliul zapezii. Un fel de playstation cu optiunea de damage activata.

 

Un moment bun - Covasna
foto: Rally Cow

 

Gume cu cuie aveam, Loganul era reparat, echipajul optimist. Sa-i dam drumul. Stanga patru, saptezeci, atentie dreapta doi plus, urcare, bla bla, poc planetara. No futu-i! Nu asa! Mai bine in pom sau in vale, sau pe plafon. Oricum dar nu asa. Macar o bucla sa terminam, sau o proba. Lui Costi ii venea sa planga de suparare, eu vroiam doar sa tac si sa nu ma gandesc la nimic. Am fi vrut sa vedem unde suntem, ne bat Loganurile, nu ne bat, ne da Tincescu doua secunde pe kilometru, nu ne da? Nu ne gandeam la finalul raliului. Poate ca a fost o greseala. Ca nu am vizualizat sosirea cursei. Poate a fost o greseala ca nu am stabilit daca vrem sa terminam raliul, daca vrem sa vedem cat tare putem sa mergem sau doar ne distram. Pur si simplu am luat startul. Un start blanc.  

 

De pe margine am privit pe cei din urma noastra cu o oarecare dezamagire fata de ce credeam noi ca este o abordare de concurs. Dupa ce au trecut toti am lasat masina sa curga la vale inspre start. Drumul era deschis. Am reparat planetara, am primit aprobarea sa continuam in afara concursului ( un fel de super-rally personalizat pentru nevoile echipajului 15 ) si i-am dat drumul. Cu iesire din service la exact 13.00.  

 

Costi zicea ca nu mai avem ce sa facem.  Nu putem forta sa rupem inca o planetara asa ca nu o sa mergem tare. Eu eram de alta parere bineinteles. Nici el nu prea cred ca era de acord cu ce zicea. Asa ca am pornit precaut dar am ridicat repede ritmul.  Am mers tare dar pe ace am lasat-o moale iar cand am ajuns la finalul probei eram fericiti.  Ciudat cum un echipaj foarte arogant in asteptarile fata de rezultatele unei curse la care participa se poate bucura doar pentru ca a terminat o proba.

 

 13

 

E o lectie de viata. Asa cum motorsportul stie sa iti predea cu mare pedagogie lectii. Majoritatea concurentilor se bateau pentru un podium, pentru un final macar de cursa. Noi, abandonati de pe prima proba,  am reusit cumva sa fim deja castigati dupa PS 3. Timpul a fost chiar bunicel. Al doilea Logan, ca timp, si pe 25 la general. 

 

A urmat o intrerupere de aproape jumatate de ora pe care am petrecut-o in start si dupa aceea doua iesiri in decor. Una in care am fost trasi de alta masina de concurs de pe un banc de zapada si a doua, cu impresie artistica adica cu rostogolire. Primul meu gand cand am ajuns cu capul in jos a fost “Bai, dar ce bine te tin centurile astea! De ce nu am pus camera onboard?”. Am terminat si proba lunga cu parbrizul spart, fara comunicatie ( dar cu dictare ), si culmea, nu am fost ultimii. Asta dupa ce am invartit pe drum masina de cateva ori pana sa o putem pune pe roti.

 

Pe drumul catre parcul de service, Costi manca un sandwich, eu o banana si un snickers. Geamul meu era blocat pe jumatate deschis. Rulam cu 40 la ora pe gumele cu cuie. Ne gandeam daca ne lasa sa continuam cu masina in acele conditii. La un moment dat Costi imi spune “Asta, aici, e un moment bun al nostru.”

 

Cum am ajuns sa fim suparati dupa ce am abandonat fara sa avem mare vina dar sa fim bucurosi dupa ce am lovit de doua ori masina din vina noastra… nu stiu! E un artificiu la care probabil recurge sufletul in situatii ca astea. Profesionist ar fi sa stam zilele astea sa analizam ce si cum s-a intamplat. Dar eu nu cred prea mult in analize. Ceea ce cred este ca domnu’ Stratnic trebuie sa ia o hotarare foarte importanta in viitorul apropiat. Daca vrea sa faca sportul asta in mod profesionist sau doar la nivel de hobby.  Ma enerveaza foarte tare ca nu eu am fost cel care i-a spus asta dar ma consolez cu gandul ca sunt singurul care stie cu adevarat cum piloteaza.  

 

Acum, sa stam sa ne gandim putin la acel “moment” bun si sa ne imaginam cam cate momente din acestea a avut echipajul Marisca /Itu. …Aham? …Mai pune. Se zice ca ei fac parte din categoria celor care nu se vor retrage niciodata. Si ca le iau oxigenul celor tineri. Eu cred ca in locul lor oricine ar tine cu dintii sa continue sa se dea. Si nu doar sa se bata la victorie. Ci ca sa nu scape sansa unor astfel de momente. Ca ele sunt in drum spre podium sau spre platforma de tractare e o diferenta care, vazuta cu putina detasare, nu conteaza. Nu-i asa, Norris? 

Filmul de miercuri


Si, ce ti-ai propus pentru anul asta? Suntem cu totii intrebati zilele astea. Daca as fi cu capul pe umeri as spune motorsportului multumesc frumos, mi-as face bagajele si as pleca in strainatate. Sa traiesc bine, sa ma plimb cu bicicleta, sa mi se zambeasca, sa imbatranesc cu incetinitorul. Dar eu nu sunt cu capul pe umeri. Sau cel putin nu destul de mult ca sa-mi pun un plan sanatos in aplicare. Ci doar atat cat sa ies la mal cand ma afund din propria prostie. Sau lene.

 

Asa ca in schimb, eu am zis motorsportului “draga dama scumpa ce esti, vrei nu vrei, ne casatorim!” Si in felul asta, weekendurile vor bubui, banii nu vor fi indeajuns niciodata, gradinile adversarilor vor fi vesnic mai verzi iar cei de langa mine vor spune mereu “Ce sa-i faci, asa e el. Asta il face fericit!”. Bine, bine, dar cat poate sa dureze? Ca nu prea are cum sa fie pana la final. Pentru ca nevasta asta, cand nu te mai tine instalatia ( cum a spus Titi Aur ), te arunca in strada fara nicio remuscare.

 

Asadar, la 35 de ani, cu doua titluri de campion in buzunar la fel de valoroase in marea schema a motorsportului precum o cartela uzata de metrou, ce drac de planuri sa-ti faci pentru viitor? Ca vei face inca un an? Inca o cartela poate? Ca la 40 ai putea sa-l ajungi pe Keleti? Si la 43 pe Porcisteanu? Cei de acum, bineinteles. Nici vorba. Nu zic ca nu se poate. Dar nu poti sa ai planul asta. Nu e un plan. E un vis. Si nu poti sa-ti propui sa-ti traiesti un vis. Ci eventual sa incerci. Dar cum suna “Anul asta o sa incerc sa ma dau la un raliu. La anul sa fac tot campionatul si daca totul merge bine, in 2015 poate o sa ma bat pentru un podium la clasa 9”? Ehe, Mitrasca, ca sa te bati la clasa 9 iti trebuie cohones si money. Iar tu nu prea le-ai avut in acelasi timp. Unde mai pui ca baietii cu experienta vor sterge cu tine pe jos?!

 

Stop. Undeva in cuvintele de mai sus s-a strecurat o mica eroare de judecata. Acolo unde rezultatele au fost inzestrate cu o asa mare importanta incat au paralizat toate bucuriile. Nu rezultatele trebuie sa fie magnetul motorsportului. Ci cursele in sine. Nu dorinta de a fi campion mi-a adus podiumurile si bucuriile ci nevoia de a fi la toate etapele.

1984_audi_sport_quattro_safari_rally_004Stig_Blomqvist4b

Cand l-am vazut pe Delecour in ce forma fizica e si ca ia titlul in Romania cu atata naturalete mi-am zis ca mai pot fi 15 ani de curse pentru mine. Dar locul sapte a lui Delecour la Janner Rally nu e nimic pe langa locul 12 luat de Stig Blomqvist pe un Evo IX. Stig are 66 de ani. Da, ai auzit bine, 66. E adevarat ca Stig probabil ca piloteaza in somn mai bine decat voi putea eu in realitate dar asta nu ar trebui sa influenteze cu nimic fericirea in interiorul casniciei mele. 

 

Cand incepi antrenamentele de atletism pentru proba de 400m, la 12 ani, afli ca la 35 s-a cam terminat cu sportul de performanta pentru tine. Si esti un copil de 12 ani care inca isi da cu stangu-n dreptul. Eu am 35 si abia am inceput un sport. Stig are 66 si inca mai poate. Asa ca, cu capul pe umeri sau nu, oricat de multe fire albe ai, motorsportul iti da sansa sa-ti invingi varsta. Culmea, cu o generozitate foarte rara printre sporturi. Sa fie clar, iti da sansa, nu iti teleporteaza masina la finis.

 

Asadar, impacat cu gandul ca mai am ceva timp in care sa ma bucur de pasiunea mea, ma gandesc cu frica la ce am spus aici. Pentru ca eu am pilotat doar la coasta iar acum vorbesc de piloti de raliu. Si numai unul si unul. In plus, daca viteza in coasta e o dama pe care sa o duci o data pe luna la Opera si de doua ori la teatru, raliul e o ducesa care iti pretinde Opera din Viena cel putin o data la doua saptamani.

 

 Deci ce planuri am pentru anul asta? Simplu. La un moment dat o sa merg in luna de miere … chiar daca pentru moment tot ce pot sa-i ofer noii mele sotii e un film la cinema. Miercuri, cu codul de la orange.      

Fa-ma mandra de tine


Stii momentul acela cand esti indragostit si simti ca esti cel mai norocos om din lume! Ei bine, la un moment dat am fost si eu cel mai norocos din lume. Era dupa ce am asteptat mult timp, convins ca am sanse sa pun mana pe acel bilet castigator al loteriei vietii. Evident, cu biletul castigator pe numele meu, am reusit sa-l pierd sau sa cheltui tot ce era pe el, nu mi-am dat seama nici pana azi. Asa ca am coborat printre oamenii de rand. Rapus, fara energie si cu toate sansele intrerupte de decizia sa merg sa traiesc in alta tara, am revenit printre cei care mi-au facut mana la plecare.

 

Cu greu m-am repornit. Am luat-o de unde stiam mai bine. De la un dealer auto. SEAT, evident. Cu gandul ca nimeni nu poate castiga de doua ori la loterie, rostul meu era altul. Sa ma tin de o promisiune pe care nici macar nu o facusem. Ci care mi-a fost smulsa fara sa pot sa spun daca sunt in stare sau nu sa o duc pana la capat. Intr-un fel e ca si cum destinul mi-ar fi impus aceasta promisiune. Asa simt acum. Problema cu astfel de promisiuni este ca nu ti le poti retrage. Pe oameni ii mai poti fenta, minti, insela. Cand insa iti faci tu o promisiune nu te poti descotorosi de ea doar pentru ca nu mai ai energie sau pentru ca a venit criza. Mai rau e cand faci un pariu cu tine. Daca-l pierzi, nicio inchisoare si nicio pedeapsa din lume nu poate sa fie atat de severa precum poti fi tu cu tine. 

 

Eu am pierdut un astfel de pariu. Am plecat in Olanda un om norocos care a pariat pe o relatie dar am revenit un om infrant care si-a pierdut drumul. Cat de debusolat poti sa fii dupa ce nu te mai intereseaza incotro te indrepti e inimaginabil. Viata are grija insa de toti si ne ofera oportunitati de a spera din nou in cele mai neasteptate momente. De obicei exact in momentul in care esti mai doborat.

Sansa mea a stat in cateva cuvinte pe care le-am primit chiar inainte sa ne despartim de tot. Eu am intrebat-o “Mai e vreo sansa sa fim impreuna?” Ea mi-a raspuns “Nu”. “Si atunci eu ce o sa fac?”.”Fa-ma mandra de tine!”. Si asa mi s-a smuls, fara sa pot sa ma impotrivesc, acea promisiune.

 

Am asteptat momentul in care sa incep sa fac ceva in sensul asta si cand am apucat doar cu un deget sansa sa pilotez, nu m-am mai uitat inapoi. E ciudat sa spui “nu iti trebuie bani, nu iti trebuie noroc, poti sa faci orice, doar sa ai vointa”. Chiar si eu mi-as rade in nas. Dar se pare ca e adevarat. Daca nu e, inseamna ca toti cei care au avut vointa si au ratat au decis sa taca dintr-un motiv sau altul.

 

Poti sa faci mandru pe cineva in milioane de feluri. Cel mai bun mod insa e cel care te reprezinta cel mai bine. Si eu am gasit cursele de viteza in coasta. Pentru moment e ce trebuie. Stiu ca se poate mult mai mult dar nu stiu daca neaparat in aceste curse sta implinirea mea… si mandria “ei”. Marea realizare a mea nu e ca ma apropii de momentul in care sa fac pe cineva anume sa fie mandra de mine. Ci ca o data ce am pornit pe drumul asta am inceput sa cred ca poti sa castigi si a doua oara la loterie. Bineinteles ca ce am pierdut in Olanda ramane pierdut. Dar a doua oara, cu cineva nou, la dracu cu precautiile, pun pariu pe orice, ca o sa cheltuiesc castigul cum ar fi trebuit sa o fac de prima data!        

Un tacanit pe Costa del Sol


Clientii SEAT se impart in doua categorii. Tacanitii si ceilalti. “Ceilalti” sunt clientii care cu prima ocazie, primul discount, primul model care le face cu ochiul migreaza catre alta marca. Eu nu sunt un client SEAT pentru ca inca nu am apucat sa-mi cumpar unul dar cu siguranta fac parte din prima categorie.  Cei de o teapa cu mine sunt capriciosi, pasionali, dificili dar si loiali, informati si indulgenti. Stiu, se bat cap in cap dar daca imi arata cineva un om interesant care nu are convingeri contradictorii sau se comporta contradictoriu, il mananc de viu. Ca sa ii demonstrez ca nu exista. Un tacanit este un client dificil, cu care te lupti dar un client care vrea sa cumpere de la tine. 

 

Problema celor care au prins semnalele SEAT de-a lungul timpului si s-au atasat de marca este ca asteptarile le-au crescut foarte mult. Daca in anii 2000 erai pur si simplu un dobitoc daca alegeai un Golf IV in detrimentrul unui Leon, acum lucrurile stau putin altfel. Atunci Leon-ul era mai frumos, mai sportiv, mai dotat si mai ieftin. Acum a ajuns doar mai frumos. Daca nu suntem de acord macar cu acest lucru nu mai avem ce sa vorbim. Indiferent ca vorbim de generatia V, VI sau VII a Golfului.

 

Asteptarile SEAT-istilor insa nu s-au mulat pe politicile ariene ale grupului VW ci le-au ignorat complet invocand un pedigree latin, sportiv si tehnologic putin exagerat. Daca e sa ne uitam in istoria marcii, SEAT nu a avut niciodata o personalitate proprie puternica. Ea a venit mai mult din faptul ca fiind unica marca auto de volum spaniola, toti am asociat-o cu cultura iberica. Iar aici nu avem reprosuri.  Tehnologia germana in haine latine este un mesaj pe care il aplaudam atat de mult incat ne asteptam ca produsul final sa ne prezinte un Lamborghini de dimensiuni compacte cu sigla SEAT pe bot, cea mai smechera suspensie, interior de Audi, fiabilitate VW si pret de FIAT. Pur si simplu asa ceva nu exista. Nu pentru ca nu se poate ci pentru ca nu este normal ca o marca subsidiara a Volkswagenului sa ii ia fata acestuia. 

 

Din pacate, succesul SEAT pe piata in ultima vreme a avut de suferit. Au fost pozitionari de pret, modelul Toledo pe care nu l-au inteles nici cei din fabrica,  deciziile luate contabiliceste cu Exeo, criza care a macinat adanc intr-o marca atat de privata de clientii de flote etc.  Dar lucrurile nu sunt roz in general. Si constructorii incearca fiecare pe limba lui sa-si gaseasca si sa-si consolideze propria nisa prin modele indraznete sau prin politici de siguranta. In sensul asta chiar daca noi, tacanitii, ne uitam cu jind la ultimele modele ca Opel Astra GTC, Mazda6 sau Toyota GT86 si am vrea un Leon cu reactie, cu opt evacuari si fara manere la portiere, SEAT isi vede in continuare de treaba si arunca pe piata o noua generatie a modelului Leon. Prima reactie e evidenta. Seamana cu vechiul Kia C’eed din profil, nu e asa fluid ca actuala generatie, unde e sangele latin, unde sunt motoarele puternice? 

 

E clar ca Leon-ul este pentru SEAT ce e Impreza pentru Subaru. Daca o dai in bara cu modelul asta tragi in jos toata marca. Mai mult decat atat, Leon-ul trebuie sa adune toate calitatile pe care SEAT si le doreste ca brand auto si acest lucru nu e usor. Trebuie sa fie si sportiv, si familist, si frumos, si german, sa-i tina pe clientii actuali de Leon in curte dar sa aduca si altii noi, sa aibe personalitate, sa se poata lupta cu o concurenta imensa si toate astea fara sa calce pe coada Golfului. Un task imens. Cum antrenezi un atlet astfel incat sa-i bata pe toti ceilalti dar sa nu-l intreaca pe Usain Bolt? Cam asta a fost targetul noului Leon.

 

Cu putin noroc, in urma cu cateva zile, am fost unul din cei primii patru romani care au condus noul Leon, in imprejurimile orasului Malaga. Problema jurnalistica cu aceasta oportunitate care mi s-a oferit este foarte simpla. Trimiti un fan SEAT la un test in Malaga si te astepti sa scrie intr-un mod  obiectiv despre ce a vazut el acolo? Pai nu poti. Si nu te astepti, clar. Si in fond, nu adevarul gol golut il vrem cand cautam varianta cea mai buna ci adevarul imbracat intr-un fel care ni se potriveste. Indiferent ca ne cautam o masina, o casa, o iubita sau job.

 

Potrivit celor de SEAT, clientul tinta al noului Leon este tanarul familist intre 35 si 45 de ani. La 45 de ani nu stiu cat de tanar mai esti dar, hei, am 35 si inca ma mai “joc cu masinute”. De ce nu as fi un “tanar” tata de familie la 45? Asadar, facand abstractie de legatura mea biografica cu SEAT, daca eu urma sa ma simt bine la volanul unui Leon, sunt toate sansele ca orice ( viitor ) tatic sau tanar sa sa simta la fel. Pentru ca, paradoxal, nu caut acceleratii fulminante si racnete din tobe cand conduc o masina. Vreau o masina pentru toata ziua care sa transmita mesajele pe care mi le doresc despre mine. Acceptam sau nu, toti suntem niste Tylar Durden-i ( vezi Fight Club ) care isi cauta mobila care ii reprezinta.

 

Estetic, masina este ireprosabila. Proportionata, corecta, sportiva dar nu agresiva, taioasa dar cu niciun element exagerat. Se putea mai bine dar ar fi intrat pe un teren “love it or hate it”. Farurile si stopurile cu led sunt bestiale.  Trebuie sa le vezi in realitate ca sa iti dai seama ca si daca stai la volan esti constient cat de smecher te vad ceilalti. Interiorul e in aceeasi linie. Corecta. Mai bine ca la actuala generatie si cu o dispunere odihnitoare a afisajelor. Suspensia putin rigida dar cum putea fi altfel? Tinuta de drum in consecinta, foarte buna. Cutia de viteze DSG lenesa pe motorul de 2.0 TDI/150 insa cu cutia manuala viata sportiva revine in habitaclu. Evident ca echiparile masinilor de test au fost de top insa chiar si asa, sentimentul a fost unul placut si nu unul de opulenta sau de gadgeturi estetice inutile. Gadgeturi electronice, media si de siguranta sunt cu duiumul insa cum eu sunt cam old school, nu m-am delectat cu ele.  Doua lucruri pe care le-am observat imediat sunt oglinzile si vizibilitatea in curbe. Oglinzile sunt parca taiate cu sabia si te fac sa te simti mult mai sportiv instantaneu iar stalpii din fata sunt foarte plonjati astfel ca nu pierzi din “vedere” niciodata nimic. 

 

Cand te invarti in jurul ei sau esti la volan, masina iti transmite ca ai facut alagerea buna, ca asta e cea pe care ti-o doreai fara ca cineva sa poata sa iti aduca argumente solide in favoarea altei alegeri. Si asta nu e putin lucru. E adevarat ca la prima vedere sunt multe alte modele din clasa compacta care sunt mai frumoase, mai complexe ca limbaj de design. La fel, sunt multe modele ieftine si cu echipari bogate dar filosofia VW pe care SEAT a imprumutat-o s-a dovedit castigatoare. Nu stiu cum se face ca atunci cand apare un Renault sau un Citroen ti se par cu doua generatii mai moderne decat contemporanele de la VW dar dupa cativa ani nu iti mai spun nimic in timp ce acelasi VW invechit te atrage mult mai mult. In felul asta, a treia generatie Leon este o alegere pe termen lung. 

 

Asadar, ceea ce mi-a placut la noul SEAT Leon nu a fost masina propriu zisa. Ea este perfecta in gama SEAT. Ci pozitionarea pe care constructorul a ales-o pentru acest model. Daca au reusit sa faca un Leon care sa fie potrivit si pentru tacaniti dar si pentru ceilalti inseamna ca au gasit drumul cel bun. Singurul hop ramane pretul. El va face din noul Leon o masina excelenta sau una de succes. Cat ma priveste pe mine, ca posibil client SEAT, nu m-au convins sa imi doresc noul Leon. Pentru ca au anuntat Leon-ul Coupe.

 

Da, ati auzit bine. Coupe.  

 

Corect ar fi sa pierd


Sunt pe primul loc la clasa H4. Dupa cum aratau lucrurile la mijlocul sezonului, fotoliul asta de lider nu era al meu nici in cele mai optimiste planuri. Inca o data “masina de cusut” a functionat si a postulat pentru cei care inca nu s-au prins ca de trei ori 5 e mai mult decat o data 10. E adevarat ca Horatiu Ionescu Cristea ne-a dat niste lectii de pilotaj in primele curse atat de grav ca parca eram in epoci diferite. Si chiar eram. Fordul Mk2 fata de Ibiza, Renault 5 GT sau Golf-ul lui Prepelita, era din alta epoca. Mana lui Cristea insa e imprumutata de la un alien.  Dar HIC a dat masina si nu a mai venit. “Monstrul” s-a rapus singur.

 

Emil Ghinea si cu Dan Prepelita s-au dezmeticit dupa primele etape si mi-au administrat la randul lor batai. Pe fondul unor precautii exagerate, a faptului ca alergam dupa PR si dupa 7000 de podiumuri cu o singura masina, eram batut de acesti doi tipi cu toate ca experienta era de partea mea.

 

Scuze se gasesc intotdeauna. Ca masina lui Ghinea e mai usoara si mai puternica. Ca Golful lui Prepelita are o cutie de miliarde de euro, ca la fel, are cai cu nemiluita, ca avoane, ca avioane. Adevarul e ca eu trebuia sa fiu in fata lor, punct. Si cand ziceam ca sunt in pericol sa pierd chiar si ultimul loc pe podiumul final al clasei, baietii astia doi au dat de ghinion.

 

Ghinea s-a dat peste cap, la propriu, intr-o incercare sa se duca peste Padurean si Sanu, iar Prepelita a spart cutia. Asa ca la Paltinis, Ghinea a venit cu masina refacuta dar el inca in refacere iar Prepelita cu o masina de imprumut. Amandoi au fost prinsi pe picior gresit astfel ca pentru prima oara m-am trezit pe prima pozitie la H4. In etapele respective. A urmat Rasnov unde Ghinea inca nu-si regaseste masina sub noua caroserie, iar Prepelita mesteca in aluat un schimbator cu o cursa de un metru al unei cutii de strada. Iar si-au luat-o. Si in felul asta, filosoful Mitrasca ajunge sa se umfle in pene cum ca el a gasit strategia perfecta pentru performanta si drumul spre absolut.

Dar locul in clasament nu e intotdeauna diagrama pasiunii, a talentului, a performantelor adevarate. Ci suma conjuncturilor favorabile celui de pe primul loc. Daca este sa fiu sincer, oricare din cei trei adversari ar merita mai mult ca mine trofeul cel mare. Acum, inainte de ultimele doua etape, doar Ghinea mai are sanse la el. Si culmea, dupa ce s-a publicat lista inscrierilor la Sinaia, as putea sa ma asigur ca raman pe prima pozitie doar printr-o nesportiva neprezentare. Nu se constituie grupa, Ghinea ia maxim 12 puncte in fiecare etapa si pac. Ruxi devine campioanala H4. Si in afara de aceasta perfida strategie mai sunt posibile si altele care sa ma asigure ca Ghinea ramane de locul doi.

 

Dar nu voi apela la niciuna din ele. Pentru ca pilotul portocalei mecanice este un concurent pe gustul meu. Indarjit, curajos, fair play. A tras tare la fiecare etapa. Si-a reparat masina dupa accident intr-un tur de forta care merita toata lauda. A riscat. A incercat. A avut probleme la majoritatea etapelor. Tot timpul intr-o lupta cu o masina capricioasa, cu el, cu setarile si cu gumele. A plecat in mijlocul concursului la Sf Gheorghe sa caute planetara. A sudat-o pe cea rupta, a ajuns cu ea in finish rupta si tot m-a batut. Se uita cu manie la timpi, nu se sfieste sa spuna ca isi doreste titlul, ca se bate pentru el si e important sa-l castige. Nu e ca altii care se stramba cand aud de clasamente si fac pe gentlemanii cum ca ei sunt de placere la curse, ca nu-i intereseaza etc.

 

Pentru toate astea si nu numai, ma duc la Sinaia sa ma iau de gat cu un adversar care imi face cinste. Daca ma bate e meritul lui, daca il bat eu, imi scot de pe acum palaria in fata lui. Emile, in 2012, H4 ai fost tu!