În ianuarie 1964, Paddy Hopkirk a transformat micul automobil britanic într-o legendă a motorsportului – Timo Mäkinen şi Rauno Aaltonen au repetat succesul în 1965 şi 1967.
Automobil mic, victorii mari: au trecut 50 de ani de la una dintre cele mai spectaculoase victorii în istoria motorsportului internaţional. La 21 ianuarie 1964, Mini Cooper S a câştigat Raliul Monte Carlo pentru prima dată. Echipajul nord-irlandez format din Patrick (“Paddy”) Hopkirk şi navigatorul Henry Liddon a fost cel care a realizat marea surpriză, prin care micul automobil britanic a rezistat superiorităţii adversarilor semnificativ mai puternici. Evoluţia perfectă pe drumurile naţionale şi trecătorile montane, gheaţă şi zăpadă, viraje strânse şi pante abrupte a pus bazele statutului de distrugător al giganţilor şi intrarea în inima publicului şi în analele motorsportului. Într-adevăr, dominaţia versiuni clasice Mini în Raliul Monte Carlo a continuat şi în anii următori, după ce coechipierii finlandezi ai lui Hopkirk – Timo Mäkinen şi Rauno Aaltonen – au trecut alte două victorii (1965 şi 1967) în palmaresul constructorului britanic.
Acum în vârstă de 80 de ani, Paddy Hopkirk are aceeaşi privire strălucitoare atunci când îşi aminteşte calităţile maşinii învingătoare: “Chiar dacă Mini era doar un mic sedan de familie, din punct de vedere tehnic avea numeroase avantaje. Tracţiunea faţă şi motorul transversal montat în faţă erau avantaje majore, aşa cum era şi faptul că automobilul era mic, parcă perfect adaptat pentru drumurile înguste, aşa cum fuseseră degajate de pluguri. Am fost extrem de norocoşi – maşina era ideală, toate acestea s-au petrecut la momentul potrivit“.
Penultima probă specială a Raliului Monte Carlo, legendara “Night of the Long Knives” (Noaptea Cuţitelor Lungi), a fost cea în care Mini Cooper S cu numărul de concurs 37 şi numărul de înmatriculare 33 EJB au intrat în cursa pentru victoria din iarna anului 1964. Hopkirk a trecut linia de sosire cu o întârziere de 17 secunde faţă de principalul adversar, Bo Ljungfeldt, aflat la comenzile mult mai puternicului Ford Falcon cu motorizare V8. Concepută pentru a egala diferenţele de masă şi putere dintre diferitele maşini, formula de compensare de la acea vreme a făcut ca versiunea clasică Mini să fie liderul clasamentului general. Iar Hopkirk şi-a apărat avantajul în sprintul de pe străzile din Monte Carlo, probă care a încheiat competiţia. La ceremonia de premiere, el a împărţit ovaţiile publicului cu coechipierii săi. Locul al patrulea reuşit de Timo Mäkinen şi poziţia a şaptea ocupată de Rauno Aaltonen au completat succesul Mini Cooper S şi a inaugurat era celor “Trei Muschetari” în Raliul Monte Carlo.
Victoria versiunii clasice Mini a fost îndelung sărbătorită acasă, în Marea Britanie natală. Hopkirk a primit o telegramă de felicitare din partea guvernului britanic, iar trupa Beatles s-a numărat prin cei care au celebrat succesul. “Am primit o telegramă de la Beatles“, rememorează Hopkirk. “A fost urmată de o fotografie a lor, pe care aveam un autograf în care îmi scriau: «Paddy, acum eşti unul dintre noi». Este plăcut ca şi acum să am acele amintiri.“
Triumful versiuni clasice Mini şa Monte Carlo a fost apreciată ca senzaţională de fanii motorsportului din lumea întreagă. Dar acest succes nu a fost unul reuşit din senin: micul automobil dezvoltat de Alec Issigonis, pe atunci director tehnic adjunct la British Motor Corporation, era un talent sportiv înnăscut. Prima persoană care a remarcat acest potenţial a fost John Cooper. Designerul de maşini sport a fost cel care a impulsionat construcţia unei versiuni mai puternice a automobilului. La lansare, Mini producea doar 34 de cai-putere, dar tracţiunea faţă, masa redusă, ecartamentul lat şi ampatamentul relativ lung l-au făcut să fie foarte agil şi au deschis calea pentru incursiunile sale pe circuite de curse şi trasee de raliu.
Încă din 1960, piloţi importanţi precum Graham Hill, Jack Brabham şi Jim Clark au fost surprinşi pe circuitul de Formula 1 de la Silverstone, în timp ce testau calităţile pe care micul automobil preparat de John Cooper le avea în abordarea virajelor. Cu toate acestea, versiunea clasică Mini s-a simţit cel mai bine în raliuri. Patt Moss, sora lui Stirling Moss (pilot de Grand Prix-uri), a dus Mini spre victoria în Raliul Lalelelor şi în Raliul Baden-Baden Rally, în 1962. În anul următor, micul automobil britanic era pregătit să intre în conştiinţa publică la Raliul Monte Carlo. Anii anteriori au reprezentat o experienţă dificilă de învăţare pentru echipa de uzină, dar venise momentul ca lumea să îi trateze cu maximă atenţie. Rauno Aaltonen şi Paddy Hopkirk au pilotat modelul Mini Cooper de 55 CP spre primele două locuri la clasa lor, rezultate suficiente pentru locurile al treilea, respectiv al şaselea în clasamentul general.
Era clar că versiunea clasică Mini era echipată mai bine decât orice altă maşină pentru a interpreta clasica confruntare David vs Goliath. John Cooper a crezut multă vreme că automobilul deţine toate calităţile necesare. În 1959, el i-a recomandat lui Roy Salvadori să piloteze un prototip în Grand Prix-ul Italiei de la Monza. Călătoria în sine s-a transformat într-o cursă între Salvadori şi un alt pilot de curse, Reg Parnell, aflat la volanul unui Aston Martin DB4. Rezultatul a confirmat viziunea pe care o avusese Cooper: clasicul Mini preparat de Cooper a sosit cu o oră înaintea mult mai puternicului Aston.
Uşor de identificat după caroseria de culoare roşie şi acoperişul alb, cele şase maşini mici trimise de echipa oficială BMC pentru Raliul Monte Carlo din 1964 avea de luptat – cel puţin teoretic – împotriva curentului. Mini Cooper S se afla pentru prima dată la startul competiţiei. Noul motor cu patru cilindri avea capacitatea extinsă la 1.071 cmc, iar puterea urcase la aproximativ 90 CP. Acest nivel era mult peste cel din anii anteriori, dar rămâne unul modest în faţa concurenţei precum Mercedes-Benz 300 SE şi Ford Falcon, ale căror motoare cu şase cilindri sau V8 dispuneau de o putere de trei-patru ori mai mare.
Aşa cum era tradiţia la acea vreme, a 33-a ediţie a Raliului Monte Carlo a început cu o întoarcere la originile competiţiei, maşinile pornind din nouă oraşe europene pentru a se reuni la Reims (Franţa). Echipajul Hopkirk/Liddon a început aventura cu Mini Cooper S la Minsk, Rauno Aaltonen şi Tony Ambrose au pornit călătoria din Oslo, iar Timo Mäkinen şi Patrick Vanson au luat startul din Paris. Versiunea clasică Mini a reuşit să treacă cu bine peste aceste călătorii şi toate cele şase maşini oficiale au ajuns la regruparea din Reims – 277 de maşini urmau să ia startul în raliu. Prima probă specială a competiţiei, Saint-Claude, a reunit două maşini care aveau să fie definitorii, de la start până la sosire, pentru Raliul Monte Carlo 1964. Bo Ljungfeldt, pilot al unui Ford Falcon, a trecut imediat în fruntea clasamentului, dar Paddy Hopkirk s-a menţinut în siajul său, ajutat de Mini Cooper S.
Următoarea etapă a raliului a fost compusă, în cea mai mare parte, din secţiuni de viteză, pasaje de câte o milă, dar Hopkirk a refuzat să cedeze şi să permită adversarilor să-şi creeze avantaje decisive cu ajutorul motoarelor mai mari. “Noaptea Cuţitelor Lungi” avea să devină ziua socotelilor; a fost şansa versiuni clasice Mini de a-şi demonstra pe deplin calităţile. “În acel an a fost destulă zăpadă, aşa că am făcut numeroase antrenamente şi pregătiri“, explică Hopkirk. “La coborâre, Mini era foarte bun, iar toate probele era formate din urcări şi coborâri – ce pierdeam la urcare, recuperam la coborâre.“
Manevrabilitatea irezistibilă, alegerea corectă a pneurilor, talentul lui Hopkirk la volan şi zăpada – care încetinea maşinile mai mari la coborâre – au fost factorii prin care Paddy a reuşit să preia conducerea la trecerea peste Col du Turini (1.607 metri). Cu toate acestea, concursul a rămas foarte strâns până la sosire, Bo Ljungfeldt reuşind, aşa cum era de aşteptat, să stabilească cel mai bun timp pe proba finală din Monte Carlo. Şi totuşi, Hopkirk a scos maximum posibil din Mini Cooper S şi şi-a menţinut avantajul pentru a obţine victoria finală. “Era complet diferit de raliurile din prezent când ştii unde te afli. A trebuit să parcurg şi circuit final, iar jurnaliştii mi-au spus că am câştigat şi nu-mi venea a crede. A fost o surpriză pentru toată lumea, dar şi pentru noi, aşa că a fost foarte plăcut“, rememorează Hopkirk.
Anul următor, Timo Mäkinen şi navigatorul Paul Easter au păstrat titlul în palmaresul clasicului Mini. Ajutorul a venit din partea noului motor cu capacitatea mărită la 1.275 cmc, dar lovitura decisivă a fost dată de calităţile de pilot ale scandinavului. Mäkinen a fost singurul pilot care nu a primit niciun punct de penalizare de-a lungul întregului traseu al raliului, aceasta în ciuda faptului că ediţia 1965 a Raliului Monte Carlo a furnizat unul dintre cele mai precise teste din istoria competiţiei. Nivelul incredibil de zăpadă şi gheaţă a făcut trecerile foarte dificile, dar acest lucru nu i-a oprit pe organizatori să includă în program şi o a doua probă de noapte prin Alpii Maritimi. Mäkinen şi al său Mini Cooper S nu s-au arătat impresionaţi de condiţiile tot mai dificile. Finlandezul a câştigat cinci din cele şase probe speciale ale ultimei zile şi a încheiat raliul cu un avans generos faţă de maşina de pe locul al doilea.
Cel mai impresionant şi, totodată, cel mai dramatic Raliu Monte Carlo pentru “Cei trei muschetari” a fost cel din 1966. Mäkinen, Aaltonen şi Hopkirk au dominat întrecerea chiar din start şi aceasta a fost ordinea în care au ocupat primele trei poziţii în clasamentul general final. Entuziasmul publicului pentru rapidele Mini clasice a părut să fie fără margini – la acelaşi nivel a fost şi dezamăgirea când comisarii francezi de cursă au luat decizia de a descalifica tripleta pe baza faptului că farurile nu erau în conformitate cu regulamentul oficial. Aceasta a fost motivul pentru care a fost scoasă din clasament şi maşina Lotus Cortina de pe locul al patrulea, astfel că pilotul Citroën, finlandezul Pauli Toivonen, a fost declarat învingător.
Visul unui hat-trick monegasc a fost spulberat, dar numai pentru moment, pentru că “Cei trei muschetari” au rezolvat problema la prima ocazie oferită. În iarna anului 1967, Hopkirk, Mäkinen şi Aaltonen s-au aliniat, alături de alte două echipaje oficiale BMC, la startul Raliului Monte Carlo. De această dată, nici regulamentul, nici alte maşini nu au putut sta între Mini Cooper S şi victorie. Rauno Aaltonen a fost acompaniat de Henry Liddon – navigatorul lui Paddy Hopkirk la succesul din 1964 – în încercarea de a câştiga raliul. Echipajul fino-britanic şi-a intrat imediat în ritm. Aaltonen a pilotat versiunea clasică Mini spre ce avea să fie o victorie de necontestat, cu un avans de 12 secunde. Şi nimeni nu a fost mai fericit pentru cei doi decât Hopkirk: “Henry Liddon a fost un navigator remarcabil. Dar copiloţii nu primesc mereu creditul pe care îl merită. Ei fac o treabă excelentă în citirea notiţelor şi sunt office managerul maşinii“.
Hopkirk a încheiat ediţia 1967 a Raliului Monte Carlo pe locul al şaselea, iar anul următor a încheiat o poziţie mai sus. Aaltonen a fost al treilea în 1968. Însă, era maşinilor mici care ajung în vârful lumii raliurilor se apropia de final. Adversarii deveniseră mult pre puternici, iar apogeul sportiv al versiunii clasice Mini trecuse deja. Amintirile acelui triumf faimos din iarna anului 1964 vor fi mereu vii, iar “Cei trei muschetari” au scris un capitol memorabil în istoria motorsportului. În ceea ce priveşte soluţiile de faruri distinctive, care au stârnit mânia celor puternici în 1966, ele dăinuiesc şi prin unele dintre cele mai populare accesorii originale MINI – de la carcasele de culoare neagră pentru faruri şi reflectoarele de pe grila radiatorului până la farurile xenon suplimentare.
In acest an, in cea de-a 82-a editie a Raliului Monte-Carlo, un britanic a reusit din nou sa urce pe podium, Kris Meeke reusind locul al treilea la volanul unui Citroen DS3 WRC.
